Din când în când reapare întrebarea: „De ce nu avem şi noi măcar o universitate în Top 500?“.

Adică de ce nu e şi România la nivelul unor ţări precum Mexic, Slovenia, Argentina, Cehia, Iran, Turcia sau Arabia Saudită, care au câte o universitate în top? (Ungaria şi Polonia, de exemplu, au câte două; SUA - 152; Marea Britanie şi Germania - câte 40).

Topul (alcătuit începând cu 2003 de Jiao Tong Shanghai University) are la bază, în primul rând, activitatea de cercetare şi rezultatele corpului profesoral şi ale absolvenţilor (premii Nobel şi alte distincţii ştiinţifice, articole de specialitate publicate în cele mai importante reviste etc.). Cică prin universităţile noastre se lucrează de ceva timp gospodăreşte la îndeplinirea criteriilor pentru a intra în top: se iau criteriile unul câte unul şi se pune problema „ce e de făcut?". Probabil că în câţiva ani se vor „bifa" toate şi se va agăţa şi vreo universitate românească de vreun loc, pe la patru sute şi ceva spre cinci sute. O să ne bucurăm cu toţii, ştirea o să „facă prima pagină" în ziare, ba chiar s-ar putea să fie dată în jurnalele TV înainte de accidentele de pe şosele. Se va spune că „s-a îmbunătăţit imaginea ţării". Şi?

Adevărata problemă nu este să avem o universitate în top, ci un sistem universitar bun şi eficient. Dacă vom avea una (sau mă rog, două - măcar cât Ungaria), celelalte nu se vor îmbunătăţi de la sine. Un raport publicat recent de Societatea Academică din România (despre care „Adevărul" de ieri a publicat o amplă anchetă - „Universităţile de stat, bolnave de autism") arată că sistemul universitar românesc nu oferă calitate şi eficienţă. De dragul creşterii numărului de studenţi (şi, deci, al sumelor alocate de la buget), universităţile de stat au coborât ştacheta. Iar despre cele private - care au oferit adesea diplome pe bandă rulantă în schimbul taxelor - ce să mai vorbim? @N_