Delicateţea celui ce observă, cu infinită răbdare, armele sale inofensive (însă, în egală măsură, iritante pentru agresor), cum ar fi tăcerea, refuzul comunicării de tip superficial, retragerea în rutina muncii, se află în contrast total cu acuitatea, cu „răutatea“ observaţiei, cu talentul de a caracteriza (şi, Dumnezeule, aici, pe lângă portretul indirect al Observatorului, ţinta şi Obiectul sunt poetul, soţul şi tatăl Adrian) în două cuvinte, clădind un edificiu al ridicolului din câteva cărămizi arse. Tristeţea care străbate paginile acestui jurnal (fragment de jurnal, mai bine zis) face însă ca ridicolul acesta să nu fie total, să nu se transforme în caricatură. Ajungi, citind, să nu te „amuzi“, ci, mai curând, să suferi odată cu cel care priveşte, să te simţi revoltat: „Cu ani în urmă, la Cluj, invitaţi de Nana să petrecem o seară împreună, ea se dusese la bucătărie, care era la capătul unui culoar întortocheat, să aducă gustările. Adrian a urmat-o imediat, ca s-o ajute. Stăteam de vorbă în sufragerie cu soţul Nanei de ceva vreme, când acesta s-a precipitat într-un salt spre bucătărie. Am rămas să-i aştept, nebănuitoare pe atunci de nimic rău. S-au întors doar bărbaţii, cam agitaţi, ciufuliţi şi fără platouri. Şi, fără nici o explicaţie, am părăsit în grabă casa prietenilor noştri... Chiar şi după atâta vreme de la crizele lui de orgoliu masculin rănit, mă simt ofensată de slăbiciunea lui. Nana n-ar fi mers niciodată până la capăt. La insistenţele lui, a preferat să-l poarte cu vorba, să-i ţină nădejdea trează că va veni o zi când va ceda. Citind în cheie corectă Fântâna somnambulă, înţelegi cum au stat lucrurile“.

Ciocnirea asta dintre o trestie poate prea gânditoare, o fiinţă introvertită, expresie pură a delicateţii şi un tip vulcanic, histrionic, totalmente egoist nu se poate solda altfel decât prin aparenta înfrângere a celei dintâi. Înfrângerea c