România nu are şanse la dezvoltare dacă leadershipul acestei ţări - putere, opoziţie, sindicate, magistraţi - nu va înţelege că trebuie să renunţe la comparaţiile călduţe, care au în vedere doar ceea ce convine, atunci când se raportează la paralela România-ţările din Vest. Pensionarii nu vor ieşi din mizerie, salariile vor rămâne mici, în spitale se va muri în continuare stupid până nu vom conştientiza că, plasându-ne mult sub nivelul standardelor Uniunii Europene, suntem forţaţi să fim mai drastici cu noi înşine decât sunt, la ora actuală, francezii şi nemţii cu ei înşişi. Ne obligă funcţionarea precară a sistemului, reflectată în justiţie, partide, instituţii publice, mişcare sindicală. Ar fi o izolare constructivă, a noastră faţă de statele competitive, şi este justificată de decalajul uriaş, generat de împrejurările istorice (vezi comunismul) şi amplificat de corupţia endemică şi slaba performanţă a guvernărilor ulterioare. Vestea proastă este că România are probleme mult mai vechi decât cele aduse de criză şi, într-o oarecare măsură, mult mai nocive.

Să luăm ca exemplu lipsa de transparenţă, care de două decenii ridică o ceaţă radioactivă în spaţiul public. Ca partid, nu poţi implementa reforme dacă despre afacerile şi interesele oamenilor tăi publicul ştie mai nimic. Furcile caudine prin care a trecut Legea ANI au demonstrat cât de slabă este voinţa politică aici. Din nou, ca sindicat, nu-ţi poţi sluji oamenii scoşi în stradă să joace „pinguinul" sau să scoată „javra" din Palat dacă liderii tăi ascund averi, învârteli şi cârdăşii de care ştiu Guvernul şi serviciile secrete, dar nu şi plătitorii de cotizaţii. Sindicalistul-şef, astfel vulnerabilizat, devine principalul inamic al intereselor sindicalistului de rând. Sunt sigur că mulţi lideri de sindicat se recunosc pe ei înşişi în aceste rânduri. De aceea se şi opun cu înverşunare oricărei măsuri care