Unele replici schimbate între Herta Müller şi Mircea Cărtărescu m-au lăsat o vreme fără replică. Există o sumedenie de subiecte pe care cei doi pot clădi un dialog interesant. În schimb, ei aleg unul pe care nu pot clădi vreodată decât monologuri paralele. Cândva mă întrebam dacă nu cumva una dintre caracteristicile fundamentale ale unei situaţii absurde este că toţi cei ce discută în contradictoriu au totală dreptate.

Când Mircea Cărtărescu, referindu-se la reproşurile rezistenţei doar prin cultură pe care i le face Herta Müller, spune: “Astfel că, la toate reproşurile pe care, singură între toţi cei pe care-i cunosc, Herta Muller mi le face, răspunsul meu ar fi trebuit să fie Levantul. Nostalgia. Totul.”, Herta Müller trebuie să accepte că discuţia lor pe tema aleasă sfârşeşte înainte de a începe.

Când Herta Müller afirmă: “Mircea Cărtărescu îmi spunea că el nici nu ştia atunci că există scriitori urmăriţi şi că nu a ascultat Europa liberă. Păi, pentru mine ar fi fost de neconceput, eram un om matur, cum să nu mă fi interest? Era ceva de la sine înţeles. Nu mi-aş fi putut închipui să nu ascult un post de radio care îmi spune într-o oarece măsură ce se întâmplă cu noi. Şi peste tot, în restul ţărilor comuniste, mă refer la Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, scriitorii au fost mult mai preocupaţi de politică. Pentru ei, era de la sine înţeles să facă analiza politică şi social a ţării în care trăiau. Se vede asta şi în operele lor. În România, nu prea găseşti similitudini în acea perioadă.”, Mircea Cărtărescu trebuie să accepte că discuţia lor pe tema aleasă sfârşeşte înainte de a începe.

Doi scriitori importanţi care au avut şi par să aibă opinii radical diferite despre cum ar fi trebuit să arate reacţiile intelectualităţii în timpul dictaturii. Cum nici unul, nici celălalt nu a fost de partea răului, de aici ar fi trebuit să înceapă consolidarea b