(Apărut în Dilema, nr. 400, 13 octombrie 2000)

Nu numai că îmi place să fiu redactor la Dilema, dar - iertare pentru verbul scandalos care urmează - mă şi amuză. Nici mohorîta presă a partidului unic, nici catastrofica presă a zglobiului nostru pluripartitism nu suportă şi nu îngăduie acest termen ce pare, în subtextul lui, mai deşănţat decît vulgaritatea evidentă, zilnică, a „primei pagini”. Cum să fie amuzant a scrie la un ziar serios... şi ce ziar nu e serios în România? Mai bine (un ziar) mort, decît amuzant! Dar, după părerea mea, fără amuzament meseria asta de gravă responsabilitate devine o slujbă tinzînd spre plictisul ţeapăn. Un bun ziarist - dacă mi se permite să exagerez conştient şi visător - trebuie să tindă spre formula extraordinară în care un dirijor englez a cuprins arta lui Mozart: o maximă seriozitate tratată cu maximum de humor. Cui i se pare dificilă ca înţeles sau inadecvată la obiect (cum să fie mozartian un jurnalist român?) îi propun o idee a unui personaj dintr-o piesă a lui Sartre: „un ziar se face dansînd”. E printre puţinele idei ale lui Sartre care i-au plăcut integral directorului nostru fondator, dlui Andrei Pleşu; o repeta încîntat, ea întîlnindu-se cu una din primele sale cerinţe către corpul nostru redacţional şi coregrafic: o bună dispoziţie intelectuală şi sufletească în abordarea tuturor contrarietăţilor, o „permanentă” bună dispoziţie, mai „permanentă” decît revoluţia mondială şi, poate, mai revoluţionară decît aceea. Cu dl Andrei Pleşu ajunsesem - şi aşa a rămas! - să-i simpatizăm (în sensul caragialian...) chiar pe cei mai duri morocănoşi, cu condiţia să fie naturali, stăpîni pe ştiinţa supremă - aceea de „a nu bate capul” - şi, mai ales, expresivi în limba română. Există asemenea mohorîţi - extrem de amuzanţi.

Pentru spiritele foarte severe, să precizez că nu se dansează - la propriu - în redacţia Dilemei, ba m