Ecranizarea cărții nr. 2 din seria „Millenium” de Stieg Larsson păcătuiește și față de predecesoarea ei, și față de spectatorul avizat, care poate ghici ce se întâmplă în film de la un capăt la altul.

Fata care s-a jucat cu focul nu se joacă cu focul în lungmetrajul omonim, ecranizarea în regia lui Daniel Alfredson a celui de-al doilea roman din trilogia de thrillere semnată de Stieg Larsson. Fata deține însă numeroase obiecte de joacă, de la unelte de spionaj, deghizări și fel de fel de documente până la mașini, motociclete și lopeți. Pistoalele par armele cele mai inofensive ale eroinei. Păcat că filmul nu bate la fel de departe ca panoplia ei.

Ca și alte sequel-uri, vezi a doua porție de „Twilight”, „Fata care s-a jucat cu focul” pune „pe hold” relația – foarte intensă în primul film – dintre cei doi protagoniști, Mikael Blomkvist (Michael Nyqvist), editorul revistei „Millenium”, și Lisbeth Salander (Noomi Rapace), o tânără hacker cu o istorie personală de coșmar.

Complicat

Ea trece în prim-plan și are parte de toate scenele de acțiune și de sex, iar el stă la birou, cercetează, are întâlniri și conferințe de presă, bea cafele și comunică doar „virtual” cu ea. Îi unește o investigație care promite un final glorios din cauza ramificațiilor ei parcă nesfârșite: trafic de persoane, corupție, mafie, servicii secrete, și, firește, un aspect tenebros al vieții lui Lisbeth. Pe care prima parte a filmului o găsește acuzată de trei crime.

Mikael Blomkvist trece la treabă pentru a-i demonstra nevinovăția, însă demersurile poliției îi stau ca un ghimpe în coastă, așa că preia ancheta. Cât de cât. Per ansamblu, Blomkvist pare să se afle în șomaj tehnic în acest lungmetraj, în timp ce Lisbeth se descurcă pe cont propriu și „fură filmul”.

Desigur, dacă percepi „Fata care s-a jucat cu focul” ca pe un liant între două