Potrivit istoricilor, fascinaţia faţă de acest loc al morţii, denumit de aceştia „sindromul Auschwitz", a afectat capacitatea oamenilor de a înţelege pârghiile reale din spatele genocidului, care a avut şi alte premise, nu numai antisemitismul.

După cercetarea criminalilor din perioada Holocaustului, istoricii au descoperit că aceştia nu erau toţi antisemiţi, ci luau parte la crime din mai multe motive, printre care şi presiunea grupului, influenţa alcoolului sau aşteptările camarazilor. Mai ales în estul Europei, oamenii nu erau antisemiţi care îşi omorau vecinii cu prima ocazie, ci localnici care, într-o regiune extrem de săracă, au văzut „eliminarea" evreilor ca o şansă de dobândi anumite bunuri materiale, spun istoricii Ray Brandon şi Wendy Lower. Lev Rozhetsky, unul dintre supravieţuitorii Holocaustului, dezvăluie faţa mai puţin cunoscută a genocidului în volumul de memorii „Necunoscuta carte neagră". Rozhetsky era elev când armată română, cel mai mare aliat al Wehrmachtului, a ocupat sud-vestul Ucrainei, în 1941. Amintirile sale sunt legate de întâmplări îngrozitoare: fete aruncate în latrine, evrei chinuiţi, torturaţi şi împuşcaţi, câini care umblau prin mormanele de cadavre. Între 1941 şi 1944, aproape 500.000 de evrei ucraineni au fost ucişi.

Criminalii „oficiali" din această regiune, conduşi de obicei de câţiva comandanţi nemţi, erau jandarmii români şi localnicii de origine germană. Însă, potrivit lui Rozhetsky, lor li s-au alăturat şi numeroşi ucrainieni, care jefuiau casele celor ucişi: „Odată simţit mirosul de pradă, tot felul de ticăloşi veneau alergând din toate directiile", spune Rozhetsky. „Vecinii aşteptau că vulturii să părăsim apartamentul. S-au certat apoi pe lucruri în faţa mea, smulgându-şi unul altuia din mână obiecte şi trăgând de perne, oale, tigăi şi plapumi", povesteşte o altă supravieţuitoare, Sara Gleykh, la acea vreme st