Dacă e să ne fie milă de cineva, de noi ar trebui să ne fie

Mare pramatie, sufletul! Încep să înţeleg de ce nu dă nimeni doi bani pe el. Tot auzim în ultima vreme vor­bindu-se despre oameni care şi-au pierdut sufletul. Pare să-i doară pe ăia care vorbesc. Cei despre care se vorbeşte nici măcar nu se sinchisesc. Ştiu ei ce ştiu. E suficient să mă uit la mine şi la cei de teapa mea ca să le dau dreptate. Sufletul nu face decât să te îndemne la lucruri de pe urma cărora nu ai nici un câştig. De exemplu, îţi zice întruna să fii bun. Neghiobie mai mare ca asta nici că se poate! Nimeni nu se grăbeşte să premieze bu­nă­tatea ta. Nici măcar să-ţi mul­ţu­mească pentru ea. Şi bine fac, a fi bun înseamnă a fi prost.

Apoi, tot el, sufletul, te bate la cap să-ţi fie milă. De te miri ce. Copii care rabdă de foame. Asistente medicale ţinute în arest. Bătrâni care se îm­brân­cesc la coadă pentru a primi gratis o pâi­ne. Profesori care se îm­prumută de la o leafă la alta. Soldaţi care mor într-un război ce nu este al lor. Bolnavi care mor cu zile în spitale. Spitale care n-au ser fiziologic şi aspirine. Po­liţişti pe care îi umilesc infractorii în cârdăşie cu mai-marii ţării. Flea­curi, dacă pot spune aşa. Lucruri mă­run­te spre care te împinge nenoroci­tul de suflet. E bine să ţi-l vinzi cât mai repede. Altminteri, e foarte greu să te descurci. Dacă tot am început, să-l dau până la capăt în fapt. Un alt mare beteşug al sufletului este că-ţi cere să fii tot timpul cinstit. Ce treabă o fi având el? Se vâră ca musca-n lap­te, complicându-ţi şi mai mult si­tu­a­ţia. Cine mai poate să răzbească astăzi cu cinstea? Dacă ar fi el însuşi cinstit, su­fletul ar trebui să-ţi atragă atenţia asu­pra faptului că şi fără cinstitul de tine sunt pe lume destui tâmpiţi. Chiar este nevoie de unul în plus? Dacă el ţi-ar spune, ai şti că nu, dar nu-ţi spune mutălăul. De-ar fi numai asta!