De regulă, confundăm noţiunea de "intelectualitate română" cu acel mic grup de intelectuali, cei mai mulţi de formaţie umanistă, strânşi imediat după Revoluţie în GDS, care, cu abilitate, au reuşit să impună în opinia publică ideea că ar reprezenta întreaga intelectualitate din România. Trebuie amintit un lucru trecut sub tăcere, dar care are semnificaţii pentru caracterul pragmatic al acestei concentrări "spontane" de intelectuali, anume faptul că primele întreprinderi privatizate în România au fost Editura Politică, transformată în Editura Humanitas, şi cotidianul România liberă! Dacă ne întrebăm de ce tace astăzi intelectualitatea română, ar trebui să privim înainte de toate către aceiaşi intelectuali prezenţi în mod grupat pe scena politică în ultimii douăzeci de ani, din ce în ce mai implicaţi ca servanţi ai anumitor lideri politici care şi-au declarat, chiar şi conjunctural, doctrina de dreapta. Restul intelectualilor, cei "neinstituţionalizaţi", reacţionează aşa cum au făcut-o mai mereu, dispersat şi pe cont propriu, dovedind în mod ciudat că nu pot solidariza în lipsa unui interes comun pe care să-l fi identificat şi să-l fi urmărit cu obstinaţie, aşa cum era de aşteptat de la o grupare dominată de simţul practic indus de pregătirea ei majoritar inginerească. Paradoxal, universitarii umanişti au dovedit un mai ascuţit simţ pragmatic, câteodată chiar mercantil, atunci când s-au raportat şi s-au confruntat cu puterea politică. Uneori pofta a alungat ruşinea, iar dorinţa de mărire a înlăturat bunul-simţ.
Constatăm că intelectualii care l-au susţinut cu fervoare pe Traian Băsescu, de la momentul luptei acestuia pentru Preşedinţia ţării şi până astăzi, când se zbate pentru a supravieţui în acest post şi poate chiar pentru a-şi păstra libertatea, au intrat într-o tăcere susceptibilă de vinovăţie. Suspiciunea, dacă se va dovedi întemeia