Revolta în sine reprezintă dovada rupturii adânci dintre liderii de sindicat şi cei pe care ar trebui să-i reprezinte.

Revolta angajaţilor din Ministerul de Finanţe poate fi comentată pe două paliere. Primul se referă strict la motivele pentru care salariaţii s-au revoltat: eliminarea stimulentelor concomitent cu „diminuarea Boc"de 25 la sută din salarii. Toată lumea e de acord că nu era în regulă sistemul de stimulente care funcţiona de peste un deceniu în acest minister. Salariile oficiale au rămas mai mici decât la alţi bugetari pentru că erau semnificativ completate cu stimulente. Statisticile arată şi dimensiunea fenomenului. La Ministerul de Finanţe, salariul mediu brut pe anul 2009 era de 2.037 de lei, iar valoarea medie a stimulentelor a fost de 2.300 de lei. Iar la Ministerul Muncii, situaţia era şi mai stranie. La un salariu mediu brut de 2.044 de lei, stimulentul mediu se ridica la peste 5.000 de lei.

Media stimulentelor nu spune însă totul. Modul total arbitrar şi clientelar de acordare a acestora făcea din funcţionari un fel de vasali ai şefilor direcţi, iar lipsa de transparenţă a criteriilor ducea la aberaţii flagrante: un consilier de ministru putea câştiga semnificativ mai mult decât un angajat operativ, care chiar trudeşte să strângă taxe şi impozite. E limpede că era timpul să fie curmate aceste practici şi, din câte înţeleg, o ordonanţă de guvern menită a alinia salariile din Finanţe la un nivel rezonabil se află în proceduri la Senat.

Cel de-al doilea palier de comentariu se referă la sindicate. Indiferent cum s-a născut revolta, ea în sine reprezintă dovada rupturii adânci dintre liderii de sindicat şi cei pe care ar trebui să-i reprezinte. Dacă ea a fost spontană, demonstraţia e deja făcută. În condiţiile în care sindicatele agită ameninţător sabia protestelor de cel puţin şase luni, e limpede că n-au reuşit să colecteze instit