De-a lungul istoriei recente, relaţiile româno-germane se pot descrie prin pragmatism, în funcţie de interesele celor două ţări. Primele contacte importante cu spaţiul german încep în 1866, când un principe prusac, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, este înscăunat pe tronul României. Contrar aşteptărilor politicienilor de la Bucureşti, relaţiile cu spaţiul german nu au fost "îndulcite" de această mutare strategică. Primele şicane au apărut în 1871, când consorţiul Strousberg, care construia reţeaua de căi ferate în România, a intrat în insolvabilitate. A fost victima unor speculaţii bancare şi a situaţiei tensionate cauzate de războiul franco-prusac, însă guvernul de la Berlin a cerut României să-i despăgubească pe acţionarii germani. Pe acest fond, la Bucureşti a izbucnit un val de naţionalism anti-german, intelectualii vremii organizând manifestaţii de solidaritate cu poporul francez, recent umilit de împăratul german Wilhelm I. Cancelarul de la Berlin, Otto von Bismarck, a interpretat aceste "agitaţii din est" drept un gest ostentativ contra celui de-al Doilea Reich, făcând presiuni la Istanbul pentru despăgubirea investitorilor germani implicaţi în afacerea Strousberg.
Relaţiile româno-germane în deceniul al optulea al secolului XIX au fost marcate de problema căilor ferate. După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, Germania a folosit toate pârghiile care i-au stat la dispoziţie pentru a determina guvernul român să cedeze, în schimbul recunoaşterii independenţei. Nici după Congresul de la Berlin, care a consacrat independenţa, nu s-au liniştit apele, Bismarck făcând presiuni ca Londra şi Parisul să nu trimită ambasadori la Bucureşti. În cele din urmă, în ianuarie 1880 Parlamentul a aprobat pretenţiile financiare ale acţionarilor germani. Începând cu 1 aprilie 1880, statul român a preluat administraţia reţelei de căi ferate.
Odată înche
