Există un timp în care merită să-ţi faci prieteni. Aşa cum vine şi o vreme în care trebuie să-ţi desfaci prieteniile care-ţi apasă sufletul ca nişte pietre de rîu. Am trăit pe la mijlocul anilor ’90 ocazii bune pentru a-mi face prieteni în lumea publicităţii. Am ratat acele vremuri. E vina mea. Atunci, de-abia mă apucasem să scriu regulat articole despre business-ul de publicitate din România, iar ei, oamenii care lucrau în agenţii, de-abia descifrau „tainele meseriei“. Erau, cum se spune, „premise favorabile“ pentru a lega prietenii, ei cu afacerile lor (pe bani mulţi), eu scriind articole (pe o leafă de ziarist). Ei munceau cu entuziasm de puteau să mişte şi munţii din loc, erau încrezători în tot ceea ce făceau şi absorbeau ca nişte bureţi învăţăturile multinaţionalelor abia venite în România, cu mulţi ani de publicitate în spate. Eu scriam curios să descopăr o lume nouă, le ceream interviuri, îi ascultam şi nu mă sfiam să-i întreb ce-i ăla rating, reach, pitch, brief, concept creativ. (Nu existau cărţi, nici Internet, nici librării online.) Ei îmi explicau cu generozitate, ca unui prieten. Iată alte premise bune pentru a lega nişte prietenii de-o viaţă!
DE ACELASI AUTOR Cînd aveam aripi Amintiri netratate la psihoterapeut Cîte puncte de rating ai făcut de Revelion? Cît te costă ca să-l citești pe Pleșu? Cei care lucrau în departamentele de creaţie ale agenţiilor (copywriterii şi art-directorii) erau vorbăreţi, îndîrjiţi ca nişte artişti neînţeleşi, dar atenţi să nu scape vreun secret al clienţilor, doar discutau cu un ziarist! Cei care conduceau agenţiile, adică managerii şi patronii, erau atenţi la fiecare cuvînt rostit, retractili şi scorţoşi. Şi unii, şi ceilalţi erau aroganţi pentru că, nu-i aşa, aveau (mult) mai mulţi bani decît mine şi pentru că din bugetele gestionate de ei trăieşte presa şi ziariştii îşi iau lefurile. (Aroganţa asta n-a dispăr
