E naivă credinţa că banii puşi în cărămizi sunt la loc sigur.

Nu e zi de la Dumnezeu să nu mă întrebe câte cineva ce cred despre investiţiile imobiliare. Cu speranţă, sau disperare, toţi aşteaptă să se întâmple ceva. Nu am ce să răspund. Mint dacă le spun că se vede luminiţa. Sunt bănuit imediat de interese oculte dacă zic că scroafa e moartă în coteţ.

Creşterea exagerată a preţurilor imobiliarului înainte de criză a creat o psihoză. Toţi proprietarii de câmpuri cu bălării se visau bogaţi. Unii au vândut mai repede şi au câştigat. Alţii şi-au ipotecat proprietăţile şi au investit banii mai bine sau mai prost. Oricum, astăzi sunt datori vânduţi la bănci. Toţi cei care şi-au păstrat proprietăţile aşteaptă să se reaprindă minunea. Este adevărat că istoria se repetă nu numai la noi. Japonia şi Europa, la începutul anilor '90, Statele Unite, în anii '80, au trecut prin perioade similare, urmate de o cădere dramatică a preţurilor. Ciclicitatea face din imobiliar, alături de transporturile aeriene sau petrochimie, unul dintre cele mai riscante domenii de investiţie. E naivă credinţa că banii puşi în cărămizi sunt la loc sigur.

Cererea şi oferta, cele care reglează preţul, nu au nimic comun cu costul de construcţie. La noi, acum, băncile sunt cele care încurajează caracterul artificial al pieţei. Pentru a nu fi silite să facă provizioane prea mari, să-şi asume pierderi, ele păstrează încă evaluări umflate ale bunurilor imobiliare. De aceea, când cineva spune că avem un sistem bancar sănătos, e ca venit de pe altă planetă. Pericolul care ne paşte din acest motiv e repetarea fenomenului. După o perioadă de blocaj al pieţei, ca cea prin care trecem astăzi, boala poate reapărea. O condiţie a ieşirii din impas este recunoaşterea pierderilor de către bănci. Preţurile ar reveni în realitate, blocajul ar fi eliminat. De fapt, evaluarea trebuie să ţină seama de reali