Cred că undeva prin 1940, doctorul Mişu Teodorescu s-a înrolat în Armata Română, care se pregătea să o pornească alături de nemţi către Răsărit. Era ofensiva către Est o cauză patriotică? Nu ştiu dacă doctorul Teodorescu o percepea aşa. Fiindcă Mişu era prieten cu bunicul, Aurel Comănescu, iar acesta, tot medic, urma să aibă un copil, pe mama, născută în martie 1941. Doctorul Mişu a supravieţuit: l-am cunoscut în copilărie, cînta romanţe cu o voce dogită, foarte amuzant. Dar bunicul a plecat şi el, la scurtă vreme, pe front, după ce a născut bunica. S-a înrolat voluntar, la rîndul lui, pentru ca familia şi apropiaţii să nu spună că a fost un învîrtit de război. A ajuns pînă la Odessa, de unde a venit decorat, cu două icoane ortodoxe şi o rană ulceroasă de şrapnel la picior, pentru ca să moară în 1973, cînd aveam şase ani.

O astfel de povestioară pare astăzi science fiction, mai ales că nu garantez pentru acurateţea detaliilor, ca în orice istorie de familie. De ce e de spus? Fiindcă prietenia, în România, e un tip de relaţie grevat de felurite impurităţi: interese, cîrdăşii, raporturi ierarhice formale şi mai ales informale. De trădare şi egoism, violenţă, izbucniri de individualism şi voinţă de putere. Cum am ajuns aici?

România e un teritoriu al duplicităţii. La început, au fost „bietul om sub vremi“ şi „capul care se pleacă, sabia nu-l taie“. „În calea tuturor relelor“, cum a fost, românul a avut nevoie de un raport psihologic complicat cu societatea, pentru a supravieţui. Am putea vorbi şi de substratul bizantin, în măsura în care istoricii l-ar atesta şi în care acesta s-a perpetuat în Imperiul turcesc, care tot de la Roma se revendica. E drept, duplicitatea românească nu are toate conotaţiile cinice şi interesate ale francezei din care a venit cuvîntul. E mai curînd o complicaţie existenţială, un inhibitor de acţiune cu iz de profunzime. Desigu