Suna bine ca titlu, deci l-am validat ca atare. În realitate, însă, după cum unii dintre voi ştiţi deja, un utilizator de Facebook nu poate avea mai mult de 5000 de „prieteni“ – atunci cînd atinge acest plafon, utilizatorul cu pricina trebuie să opereze o selecţie în rîndul celor existenţi, în cazul în care vrea să facă loc unor solicitări noi. Cum eu m-am îmbarcat pe Facebook de-abia cîndva în 2008, am atins acest plafon în vara anului trecut. Şi, de atunci, fac periodic cîte o transfuzie – dînd afară „prieteni“ mai vechi şi acceptînd solicitări noi (în urmă cu vreo lună aveam o listă de candidaţi la „prietenie pe Facebook“ care şedeau cuminţi, la o coadă de aproape 500 de nume). Aşa că titlul corect ar fi fost: Aş fi putut avea mult peste 5000 de prieteni pe Facebook (şi asta încă de anul trecut) dacă Mark Zuckerberg ar fi vîndut Facebook lui Microsoft în 2007 – sau unul asemănător.

Chiar aşa? Antropologul britanic Robin Dunbar a arătat încă din 1992 că o persoană poate întreţine „relaţii sociale relevante“ cu nu mai mult de alte 150 de persoane – pur şi simplu, neocortexul uman nu poate administra mai mult de-atît. Modul în care a ajuns la acest plafon (da, căutaţi „Dunbar’s number“ pe Wikipedia!) implică niscaiva statistici complexe –, dar varianta scurtă a argumentaţiei spune că 150 este numărul maxim de membri care permite unui grup să-şi ţină sub control coeziunea internă, şi asta încă de pe timpul satelor neolitice. Cu precizarea că pînă şi acest plafon este atins doar în caz de absolută necesitate, cînd grupul respectiv se află sub extraordinare presiuni economice şi/sau de mediu. Un studiu al profesorului Dunbar, centrat chiar pe Facebook, e în curs de apariţie zilele astea – dacă nu cumva a şi făcut deja oarecare valuri pînă la data la care citiţi aceste rînduri.

Cum aşa? Cum ziceam, m-am înscris pe Facebook relativ tîrziu, după ce reţeaua