Teatrul este o artă complexă, ce înglobează mai multe arte care trebuie să funcţioneze în spectacol ca un întreg, producînd asupra spectatorului un efect unic, unde contribuţia specifică a fiecăreia dintre componente urmează să se facă simţită fără a se impune faţă de celelalte. Am exprimat cu vorbe mai simple (ei, da!) ideea principală a anilor de studiu (trei, patru ori, poate, cinci, cum era la început de tot) pe care îi parcurge un student la Teatrologie pentru a putea, la sfîrşit, să privească lucrurile care se întîmplă pe scenă altfel decît prin prisma piesei de teatru, a textului – element, fireşte, cu pondere majoră, dar nu definitoriu.
E drept, spectacolele de azi te pot învăţa mai degrabă că teatrul e un loc unde se dansează, se cîntă, se fac acrobaţii, se desfăşoară proiecţii video – şi, din cînd în cînd, se vorbeşte, dar nimeni nu aude ce... Aici nu este deocamdată cazul să insistăm... Destul să conchidem că, din diverse pricini, teatrul contemporan a început să se sprijine tot mai apăsat pe artele-surori, dar nu punîndu-le la treabă în folosul şi sub controlul său, ci lăsîndu-le, cumva, să facă treaba în locul lui. În practică, nuanţa e mai puţin subtilă decît pare „în teorie“. Oricum, pe scenele româneşti de teatru se pot vedea din ce în ce mai multe spectacole întemeiate pe mişcare, ceea ce, pînă la un punct, nu e rău. Mai ales dacă ele permit actorilor să capete abilităţi noi ori să-şi pună în valoare aptitudini mai rar exploatate. Am văzut recent două asemenea spectacole.
DE ACELASI AUTOR Un adjectiv complicat Realităţi de palmares Se topea gheaţa pe Neva Într-o seară de aprilie Primul este co-produs (et pour cause) de Centrul Naţional al Dansului, care a găzduit, cu acest prilej, în premieră din cîte ştiu eu, Compania D’Aya. Compania D’Aya este o trupă independentă, alcătuită, în principal, din... iniţiatoarea sa, Chris Simion, un
