● Lourdes (Franţa-Austria, 2009), de Jessica Hausner.
Lourdes e un film în limba franceză, semnat de cineasta austriacă Jessica Hausner, care a cîştigat premiul FIPRESCI la Festivalul de la Veneţia, în 2009, şi care a rulat săptămîna trecută la Cinema Studio din Bucureşti. E un film neobişnuit atît prin subiect, cît şi prin tratarea acestuia. Subiectul e un miracol (fictiv) care se petrece în zilele noastre în locul de pelerinaj ce dă titlul filmului: o persoană paralizată îşi recapătă peste noapte uzul membrelor. Tratarea e... deocamdată să-i spunem „şireată“. În nici un caz nu e evlavioasă, dar nu e nici făţiş lipsită de respect. (Într-un interviu acordat ediţiei newyork-eze a revistei Time Out, Hausner s-a declarat încîntată că a primit felicitări şi premii, atît din partea Bisericii Catolice cît şi din partea organizaţiilor de atei.) Ceea ce nu înseamnă că e „obiectivă“. Privirea e, în mod clar, una personală; numai că e studiat-necomunicativă. Naraţiunea se ţine de programul zilnic al unui grup de bolnavi/pelerini: slujbe, procesiuni, spovedanie, excursii la grota în care Fecioara Maria i s-ar fi arătat Bernadettei Soubirous în 1858, spălături cu apă sfinţită, proiecţii de filme (cu mărturii ale unor bolnavi care s-au vindecat miraculos), mic dejun, prînz, cină. Întregul business – dirijat, cu eficienţă serenă, de asistente atrăgătoare, îmbrăcate în culorile Crucii Roşii şi purtînd pe cap glugi de călugăriţe, şi de asistenţi chipeşi, în uniforme de tip militar – e cel puţin pe atît de balneoturistic pe cît e de „spiritualicesc“.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith! Nu aflăm prea multe despre pelerini: aceştia nu prea interacţionează între ei – nu leagă conversaţii lungi, nu-şi deschid inimile unii spre alţii. La un moment dat, asistăm la spovedania cuiva – a u
