În societăţile democratice, solidaritatea e esenţială. Ele nu pot funcţiona în condiţiile unei anumite neîncrederi reciproce sau dacă unii membri simt că ar fi fost abandonaţi de ceilalţi. Multe viziuni despre o dezvoltare de tip individualist apar în zilele noastre drept cele mai mari ameninţări la ideea de solidaritate. Dar acest lucru e strîns legat de diminuarea simţului de apartenenţă la o identitate comună. Nu e un accident, de exemplu, că statele cele mai înstărite şi de succes din Europa au fost create în omogenitatea etnică a Scandinaviei. Oamenii din aceste ţări au sentimentul că îşi pot înţelege vecinii şi concetăţenii şi că pot fi într-o strînsă legătură unii cu alţii.

Provocarea actuală e aceea de a menţine sentimentul unei intense solidarităţi în mijlocul diversificării populaţiei. Sînt două moduri în care se poate face asta. Unul e acela de reîntoarcere la vechile modele de solidaritate. Identitatea francezilor, de exemplu, e bazată pe modelul unic al acestei ţări, de republică seculară, cunoscut sub numele de laicité. Dar eforturile Franţei de a revigora solidaritatea insistînd pe această laicitate şi pe coalizarea împotriva imigranţilor musulmani sînt ineficiente şi contraproductive, pentru că ele exclud sentimentul de apartenenţă la naţiune pentru mulţi oameni care deja trăiesc în Franţa. Un alt mod de a consolida solidaritatea e acela de a redefini identitatea. Toate societăţile democratice de astăzi se confruntă cu problema acestei redefiniri, în dialog cu unele elemente externe, dar şi cu unele interne. Să comparăm cu influenţa mişcărilor feministe de-a lungul spaţiului occidental. Nu e vorba de oameni care vin din afara acestor ţări. E vorba de persoane cărora, într-un anumit fel, le lipseşte sentimentul unei cetăţenii complete, care o revendică şi care şi-au redefinit scopurile politice în vederea obţinerii ei. Astăzi, sarcina cea ma