Cînd nea Pandele de Voluntari a anunţat ridicarea unei biserici cît un stadion, mai toţi l-au luat în rîs. „Auzi, biserică cu lift şi clopote de zeci de mii de euro?! Mai bine ar fi făcut o şcoală.“ Comentarii întemeiate, poate, avînd în vedere că totuşi educaţia este cheia unei societăţi respirabile. Dar atunci cînd ridică o biserică, sau doar anunţă această intenţie, semenii noştri nu prea se gîndesc la suflet sau la binele obştesc, ci cu totul alte gînduri mercantile le bîntuie minţile. Nici la 1800, oamenii nu se dădeau de ceasul morţii să ridice şcoli sau spitale, ci atunci cînd unul era mai bogat ridica o biserică, o ofrandă adusă lui Dumnezeu în semn de mulţumire pentru bogăţiile strînse prin cămări, dar şi pentru a-i cîştiga bunăvoinţa cu privire la un loc în ceruri cît mai aproape de scaunul sfînt. Aşa simţeau oamenii acelor vremuri; şi pentru că Dumnezeu era mai aproape şi mai necesar decît ştiinţa de carte, Biserica părea o „investiţie“ spirituală indispensabilă.
Pe la 1811, marele vornic Mihai Manu dă gata marea biserică din Leurdeni, judeţul Ilfov. Sfinţirea are loc în marea Duminică a Floriilor (26 martie) cu norod mult, cu „frumoasă serbare“, cu sobor de preoţi în frunte cu „arhiereul Dionisie al Pogonianii“. Biserica, ridicată pe moşia boierului de la Leurdeni, avea să fie „împodobită“ „în chip strălucit cu multe cheltuieli ale sale“, cu odoare şi scule, „spre pomenire în veci“. La intrare, tabloul votiv va arăta privitorilor chipurile celor care „au înălţat“ biserica şi şi-au făcut aşa mare pomană.
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări Ca Manu procedează mai toţi marii boieri sau negustori înstăriţi. Ridicarea de biserici pe la moşii face parte dintr-un proces de reprezentare socială. Ctitoria are o importantă valenţă si
