Înainte de lichidarea vertiginoasă a Ceauşeştilor, am trăit o epocă în care sticla televizorului era populată frugal şi administrată ideologic. Corifeii satrapiei autohtone defilau „telegenic“ prin pîntecele mastodonţilor industriali. Monologul cuplului prezidenţial era secondat de lozinci triumfaliste. Aflam seară de seară că hormonii socialismului prestează optim şi încasam falsul ambiental pe post de butaforie hipnotică. Spaţiile nerevendicate de Elena şi Nicolae Ceauşescu găzduiau, parcimonios, decupaje sportive, scenete minimaliste, folclor şi iconografie cîmpenească, şlagăre lăcrămoase, filme cu daci himerici şi comisari perspicace. Copiilor le mai era rezervat doar un mic calup de animaţie bufă. În ciuda dozajelor arbitrare şi a propagandismului searbăd, logica nomenclatorului TV rămăsese totuşi intactă.

Aveam actori de efigie, pe lîngă amatori sau cabotini, dizeuze antrenante şi voci de cîrciumărese, sportivi admirabili şi joggeri de penibilă daciadă, spicheri clorotici, dar şi documentarişti silitori. Breslele aveau contururi, graniţe plauzibile, inşi cu ecuson cît de cît valid. Celebritatea venea ca rezultat al efortului depus în domenii distincte, răsplătind o anumită adecvare la exigenţele televiziunii naţionale. Interviurile erau rare, laconice, fără prea mult suflu histrionic. În fond, ţara trebuia să te vadă la lucru, nu în pijama, hlizindu-te în fotoliul din sufragerie.

După 1990, ecranele televizoarelor din casele românilor au dat în seboree, sulf şi schizofrenie. Emancipaţi de corsetul ceauşist, de cenzura inexorabilă şi de canoanele audiovizualului politizat la extrem, nu am ştiut să construim o libertate salubră, responsabilă, distinsă. Din contră, s-au evaporat ierarhii pertinente, fiind chemată la rampă arteziana exceselor. În spatele denumirii de „presă“, s-a camuflat endemic o nouă ambianţă de zăpăceală, impudoare şi hedonism