În epoca post Hristos, teoria Sfîntului Pavel conform căreia “dacă dragoste nu am, nimic nu sînt” a funcţionat ca axiomă. De nedemonstrat. De necontestat. Nu ştiu dacă Sfîntul Pavel mai are dreptate astăzi. Între psihanaliza lui Freud şi gîndirea pozitivă, dragostea şi-a pierdut identitatea. Dacă ţi se întîmplă, nici nu o mai recunoşti. În spectacolul Teatrului Foarte Mic, Ca pe tine însuţi, dramaturgul Maria Manolescu inventează o poveste de dragoste pe dos, cu un limbaj propriu şi cu reguli drastice. Ţelul suprem este neiubirea, în fapt, refuzul dependenţei. Asta întrucît dragostea este generatoare de durere, iar suferinţa este indezirabilă din cauză că îţi aminteşte că eşti viu. Şi a fi viu e un lucru complicat în zilele noastre.
Ca pe tine însuţi este o parabolă cu tentă biblică. Doi vagabonzi refac traseul lui Moise într-un plan afectiv. Îşi stabilesc o „tablă” a legilor eminamente negativă: să nu minţi, să nu mă atingi, să nu însemnăm nimic unul pentru altul. Îşi fundamentează o credinţă cu un arhanghel deprimat luat din benzi desenate şi trăiesc sub clar de lună, pe o plapumă de omăt. Nu pare să îi fi aruncat nimeni afară, ci fac un soi de penitenţă autoimpusă, îşi spală păcate şi dureri vechi. Multe dintre poveştile din Biblie, dincolo de latura lor metaforică, se vor fi petrecut discret, iar regizorul Radu Apostol respectă reţeta anonimatului. Gravitînd în zona celor marginali, spectacolul atrage atenţia asupra unei realităţi dure: moartea nu ne mai sperie, nici măcar în proximitate. 300 de oameni ai străzii mor în fiecare iarnă în Bucureşti, singuri, în tăcere. Bocancii noştri calcă lîngă cadavre îngheţate.
De fiecare Crăciun, oamenii aşteaptă un miracol care, de mai bine de două mii de an, nu se (mai) întîmplă. Iubirea nu ne mai salvează, ba chiar, dacă e veşnică, devine o povară insuportabilă. Ajungi să-l alungi pe cel pe care îl iubeşti,
