Întrebat, într-un interviu de la sfîrşitul lui august, dacă se gîndeşte vreodată la Premiul Nobel pentru literatură, Llosa a răspuns ironic: „Mulţi scriitori îşi pierd, cu vremea, luciditatea şi spiritul critic, transformîndu-se încă din viaţă în statui. A te gîndi la Premiul Nobel dăunează grav stilului“. După ce a luat, totuşi, marele premiu, de atîta vreme aşteptat de toată lumea, Llosa l-a atribuit mai degrabă recunoaşterii importanţei limbii spaniole decît „cartografierii structurilor puterii şi incisivelor imagini ale rezistenţei, răzvrătirii şi înfrîngerii individuale“, cum a motivat juriul suedez.

Cine i-a citit cărţile – cîteva excepţionale, altele doar interesante, dar toate impecabile scriitoriceşte, aparţinînd, în mod evident, unuia dintre cei mai inventivi scriitori din toate timpurile – ştie prea bine în ce măsură Llosa este un mare meseriaş al scrisului. Ca mulţi alţi scriitori latino-americani, Llosa a scris adesea despre cum se scrie (unele cărţi în colaborare cu Márquez, Cortázar sau Oscar Collazos), a ţinut cursuri de teorie literară în toată lumea, continuînd să scrie romane, povestiri, eseuri politice (deşi, nu-i aşa, „literatura şi politica se exclud reciproc“) sau piese de teatru. Despre cărţile lui s-au scris biblioteci întregi şi sute de lucrări de doctorat care mai de care mai docte. Modelele, începuturile realiste, găsirea propriei voci o dată cu romanul Casa verde, cele trei perioade de creaţie, novela total spre care a tins din prima clipă, umorul demenţial – sînt lucruri atît de repetate încît ajungi să te întrebi ce s-ar mai putea spune despre M.V.L. dincolo de analizele naratologice, biografice, genetice bine asezonate cu convingerile autorului, aflat mereu cu un pas înaintea criticilor săi. Ce-ar mai fi fost de spus după Istoria secretă a unui roman, după Orgia perpetuă, după Între Sartre şi Camus, după Adevărul minciunilor