Mai întîi să constatăm cu toţii că victoria angajaţilor de la finanţe confirmă cumva întrebarea retorică: aţi văzut că doar ilegal mişti treburile? Ce rost au greve organizate, chestii? Important e să-l înghesui pe ministru pe holuri. Atunci merge, funcţionează. Eu cred că ce s-a întîmplat astăzi e, de fapt, un precedent periculos pentru orice fel de revendicare. Nu că mi-ar plăcea foarte mult coregrafiile sindicale. Dar indiferenţa faţă de protestul organizat duce la astfel de chestii spontane.
Apoi, vă recomand propriul text scris despre “protest în România” pe criticatac. E pentru oamenii cu ceva mai multă răbdare. Şi indulgenţă. Cîteva fragmente:
Cele două tabere au polarizat discursul public dînd versiuni contorsionate şi complicate dimensiunii protestatare. Preşedintele – susţinut de o parte a presei şi de politicieni fideli -, aflat de 6 ani la putere, nu iese dintr-o retorică de demonizare a unei puteri obscure, respectiv “mogulii”. Şi o zonă mediatică foarte puternică – reprezentată de ziarişti cu statut ambiguu de lobbyşti, afacerişti, prieteni cu oameni de afaceri influenţi – a instaurat un discurs de “revoltă împotriva dictatorului”.
Imediat după cele cîteva mişcări timide sindicale din Piaţa Victoriei şi după cîteva scandări injurioase la Palatul Cotroceni emise de poliţiştii manifestanţi, a apărut comparaţia cu revoluţia din decembrie 1989. Inutil de spus, absurdul etichetei nu are limite. Totuşi, Antena 3 mai ales – şi Realitatea TV în siaj – au ales să narativizeze astfel timidele încercări ale unor bugetari de a spune că le e foame.
Intersul propagandistic al comparaţiei e simplu: Băsescu egal Ceauşescu. Efectul este însă unul ceva mai subtil: la ieşirea din arest, Sorin Ovidiu Vîntu apărea cu o declaraţie precum “Băsescu trebuie izolat”. Noua “revoluţie” are drept scop identificarea unui singur personaj, preşedintele,
