Când o instituţie fundamentală a statului de drept, iar Ministerul Finanţelor (şi, în subsidiar, Fiscul) exact asta e oriunde-n lume, este ocupată, fizic, de salariaţii proprii şi banii statului nu mai circulă în sistem, guvernul trebuie să demisioneze. Am scris guvernul, accentuez, în bloc, nu doar ministrul de profil. Nu poţi conduce o ţară, în democraţie (dacă azi-noapte nu s-a instaurat prin decret dictatura militară, România mai e democraţie), cu dorobanţii-n uşă, iar în paralel să benchetuieşti subţire la Ateneu cu icra-n gât şi să faci pe autistul profesionist.
Când un ministru important şi influent - şi mă refer concret la Elena Udrea - spune că, în şedinţa de guvern, nu s-a abordat deloc subiectul la zi al blocării activităţii şi ocupării sediului Finanţelor, atunci ori minte cu neruşinare (şi trebuie să dispară pe vecie din viaţa publică), ori are dreptate (şi iresponsabilii sfidători trebuie să plece în bloc). Când premierul, mi-e şi silă să scriu numele ipochimenului, se isterizează, în direct la televiziunea publică, pentru că e întrebat dacă are vreo soluţie pentru ca un minister să fie eliberat de sub ocupaţie, cămaşa de forţă pare unicul remediu. Când lumea începe să simpatizeze, nenatural în societăţile întregi la minte, cu poliţiştii şi cu perceptorii în detrimentul puterii politice, nici FMI, nici serviciile secrete, nici vrăjitoarele din Buftea nu te mai dezleagă de blestem.
Oricâtă ambiţie sau disperare te-ar mâna să te agăţi de putere, oamenii plătiţi cu (sau chiar sub) salariul minim pe economie nu pot fi ţinuţi ca oile-n ţarc. Pentru că, deşi mari lideri sindicali sunt şantajabili, ghiftuiţi şi inerţi (cu excepţia lui Vasile Marica, urcat inteligent şi oportunist pe valul revoltei, care-şi joacă bine marele moment), vin peste ei facturile şi, mai grav, executorii. Şi se aprind...
Când o instituţie fundamentală a sta
