Am văzut în ziua de 10 octombrie 2010 cel mai politic eveniment al anului. Era un spectacol manifest-paratrăsnet al vremii noastre, al realităţii de fiecare zi, a tot şi a toate, spectacol de referinţă nu numai pentru viaţa teatrală ­ ci pentru VIAŢA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE.

Eram NOI, NOI aşa cum suntem noi astăzi şi cum eram şi-n vremea lui Caragiale, acum 100 de ani. Eram noi cu ale noastre, cu "mica noastră lume cu micimi şi SCĂDERIĂ, cum spune el, Caragiale.

Ştiu bine piesa, pentru că am jucat Ziţa, Veta, Spiridon cu regizori importanţi, o lucrez cu fiecare generaţie de studenţi. Am văzut poate toate spectacolele mai importante ale generaţiei mele - şi ştiu bine istoricul ei de la Iancu Brezianu şi Maria Ciucurescu şi până astăzi.

Întotdeauna m-a uluit faptul că fiecare generaţie găseşte în această piesă "ceva neştiut", un secret existenţial. Din duminica premierei, ziua polioasă şi "ră" de octombrie spectacolul a devenit clasic în viaţă. Lance şi scut pentru ce trăim. De ce? E un spectacol liber, avid şi curios pentru ce ni se întâmplă nouă şi mai ales de ce - repet ­ avid ca un burete în apa mării. Prinde şi rele şi bune şi le transformă în materie spirituală fără de care nu putem trăi.

Ce am înţeles eu din acest spectacol al Teatrului Naţional din Iaşi şi de ce mi se pare oglinda politicului românesc? Pornesc de la decorul fantastic al lui Dragoş Buhagiar, care e format din schele înălţate în mijlocul clădirii, schele în care ai impresia că nu se întâmplă nimic, schele înălţate acolo pentru 10-15 ani nu să repare ceva, să fie veşnice. Decorul e oglinda schelelor Teatrului din Iaşi, această construcţie fabuloasă care dacă ar fi în alte părţi ar străluci după merit. La noi e mijloc de câştig pentru toţi Ipingeştii, Chiriacii şi Jupânii Dumitrache ai oraşului patriarhal. Decorul este un taifun de tragedii, aşa cum este co