Noi nu locuim oraşele noastre. Le populăm. Ocupăm nişte spaţii pe care le umplem cu noi înşine. Mai degrabă cu prezenţa noastră fizică decît cu idealurile comunităţii sau cu felul în care am vrea să fie, să arate lumea în care trăim. În mod normal, ar trebui să modelăm oraşele, acum, în libertate, după chipul lozincilor spirituale pe care le strigăm, plini de credinţă, de foarte multă vreme încoace. Ar trebui să „injectăm“ în clădiri, în străzi, în toate spaţiile publice, valorile pe care le recităm cu atîta convingere. Însă felul în care înţelegem ceea ce numim valori e un delir de vorbe mari, un rîu de cuvinte care se varsă, pînă la urmă, într-un ocean negru, de nelinişte lăuntrică.

Pentru noi, oraşele nu sînt lucrări la care participăm, în fel şi chip, de-a lungul unei vieţi, ci o forfotă, o viermuială, în care trebuie să ne găsim sau să ne apărăm locul. O fiertură indigestă pe care trebuie să o bem zilnic, sugestionîndu-ne, la fiecare înghiţitură, că toată vina pentru lucrurile urîte e în altă parte, nu la noi. Spunem că vina principală aparţine, fără doar şi poate, comunismului, care a întors pe dos toată rînduiala pe care o izbutiserăm între cele două războaie. Aşa o fi. Dar cum se explică patima asta bezmetică de a distruge? De unde vine oroarea faţă de orice formă de ordine? Care să fie resortul pasiunii noastre de a schimonosi, de a caricaturiza, de a desfigura locurile în care trăim? Ne răzbunăm pe comunism automutilîndu-ne?

DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă" Soluţia cea mai simplă, aplicabilă în discuţiile de la o bere sau la pauza dintre desert şi digestive, e seria de sentinţe definitive. Acest lung şir de ştampile adăugate la sfîrşitul discursurilor înflăcărate de revoltă: ţară de căcat, ţigănie, meltenism, cultur