Superb exemplu de arhitectură veche românească (ridicată în 1760 – după cum arată documentele vechii familii a Cartienilor), casa Cartianu este binecunoscută generaţiilor de absolvenţi ai Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“, ce i-au admirat macheta în holul facultăţii. Este unul dintre puţinele exemple de arhitectură veche despre care încă pot povesti urmaşii direcţi ai celor care au construit-o.

Ceea ce impresionează în imaginea casei este contrastul între zidurile masive din cărămidă şi dantelăria delicată din lemn ce înconjoară etajele. Aceste pridvoare care „îmbrăţişează“ casa (aşa-zisele „săli din lemn“) au fost adăugate în 1821 pe o structură iniţială de tip culă. O legendă de familie spune că adaosul din lemn ar fi fost executat de meşteri albanezi. Rezultatul este o alcătuire arhitecturală de excepţie, cu încăperi protejate de arşiţa verii şi de vînturile reci ale iernii. Chiar familia Cartienilor are o istorie interesantă, care se împleteşte cu istoria casei: Enache Cartianu (fiul lui Ceauşu Cartianu, cel care a construit casa) a fost împuşcat de un văr al său în noaptea de 22-23 iulie 1875, într-o luptă locală pentru putere. Acest Enache a lăsat în urmă opt copii, ce s-au risipit în lumea largă – unul dintre ei ajungînd chiar în Anglia, membru în Camera Lorzilor.

În casă a rămas fiul Nicolae, politician influent, a cărui poziţie a făcut ca în casa lui să calce Regele Carol al II-lea, politicianul liberal Gheorghe Tătărăscu, B. Ştef.-Delavrancea şi Cella Delavrancea; acest Nicolae Cartianu a rămas în memoria familiei ca sufletul casei Cartienilor. În fiecare vară, casa se umplea de rude şi prieteni primiţi cu inimă (şi mînă) largă; fotografiile de familie „din vremurile bune“ ne arată frumoasele pridvoare pline cu oaspeţi zîmbitori, în nostalgice poze de grup. Se zice că Gheorghe Tătărăscu (el însuşi originar din Poiana/Gorj) îşi pregăte