Cu prietenia m-am întîlnit înainte de-a apuca să pun piciorul în America. Doar avionul ce-şi pusese roţile. Ajunsesem pe aeroportul din New York, de unde trebuia să repornim spre Chicago, şi rămăsesem singurul pasager. Un negru simpatic, în salopetă, a intrat să facă puţină curăţenie pînă la urcarea celorlalţi. „What’s up, buddy?“ – („Care-i treaba, amice?“) – m-a întrebat în timp ce dădea cu aspiratorul pe sub picioarele mele. Treaba era că eu încă nu aveam viză de SUA şi nu puteam coborî din avion decît la Chicago. Aveam doar o sută de dolari în buzunar şi de-abia dacă înţelegeam frînturi din ceea ce se vorbea în jurul meu. Engleza de-acasă nu se prea potriveşte cu cea din tîrg. Pe scurt, treaba era că eram uşurel disperat. Păi cum să-i spun toate astea şi, mai ales, de ce? Avea el altele pe cap. Ştia şi el, ştiam şi eu. Oi fi fost eu disperat, dar nici într-atît. Am bîguit ceva ce a fost acoperit de zgomotul aspiratorului şi, oricum, nu interesa pe nimeni. Prietenul meu american a dat şi el din cap şi a dispărut la fel de repede precum apăruse. A fost primul, dar nici pe departe ultimul.

În ciuda zvonurilor, America rămîne o ţară principial prietenoasă. Poate prea prietenoasă. Prietenoasă pînă-ntr-acolo încît prietenia se goleşte de conţinut. Cînd eşti buddy cu vînzătorul sau colegul de serviciu, cînd eşti my dear friend atît cu şefii cît şi cu subalternii, sau cînd ai zeci, sute sau milioane de prieteni pe Facebook sau mai ştiu eu pe unde, ceva-undeva s-a pierdut pe drum. Primesc aproape zilnic invitaţii pe e-mail din partea te miri cărei „reţele de socializare“ în care am intrat accidental, invitaţia imperativă venind din partea unor cunoscuţi foarte apropiaţi: „Gigel vrea să fie prietenul tău!“ La început, politicos, acceptam. Nu mă durea degetul să apăs „yes“. Cum însă n-am folosit niciodată asemenea „reţele“, am îngroşat obrazul şi am abandonat pra