Când ieşi în trafic, în România, sunt câteva presupuneri pe care nu ai voie să ţi le asumi.

Ele pot însemna diferenţa dintre viaţă şi moarte.

Că toţi şoferii şi pietonii sunt treji. Greşit. O parte dintre ei moţăie pe picioare, respectiv la volan.

Că fiecare om are instinct de supravieţuire şi se va feri măcar pe sine, dacă nu pe alţii.

Că şoferii ţin la maşinile lor şi fac în aşa fel încât să evite să le buşească ori să le raşcheteze.

Că toţi şoferii semnalizează din timp schimbările de direcţie. Un caz drăguţ este al celor care semnalizează DUPĂ ce au făcut manevra.

Că oamenii de la volan ţin cont de semnalizările celor puţini care fac aşa ceva. Realitatea e o consecinţă a punctului anterior: dacă nu obişnuieşti să dai vreun semn ce naiba ai de gând să faci, nici nu observi sau nu iei în serios semnele altora. Astfel, dacă un şofer anunţă cuminte că va face stânga, de pildă, cel din spatele lui merge bară-n bară cu el până în clipa în care primul opreşte ca să aştepte trecerea celor care vin din faţă, având prioritate, şi trebuie să suporte claxoanele isterice ale celui din spate: „Ce naiba faci!?" Păi, ce-am anunţat că o să fac.

Că nimeni n-o să se pună de bună voie în situaţii imposibile, blocând circulaţia în toate sensurile. Nu. Maşinile intră în intersecţie sau într-o zonă cu drum îngustat indiferent dacă e liberă sau nu, după care toată lumea începe să claxoneze.

Că pietonii or să traverseze prin locurile permise, pe verde - dacă e stop, sau măcar o să fie atenţi să nu fie călcaţi.

Că, traversând - regulamentar sau nu -, o să se asigure întâi în stânga, aşa cum e normal. Nu. Ei se uită întâi (sau numai) în dreapta, în faţă, în jos, în spate sau nicăieri.

Că şoferii n-or să vorbească la telefon, fără hands free, măcar atunci când fac o manevră complicată. De altfel, nu e vorba numai de telefon. Am văzu