Legea privind sistemul unitar de pensii publice a stârnit dispute aprinse, accentul deplasându-se mai întâi spre modalitatea în care a fost adoptată şi apoi către vârsta de pensionare a femeilor. Ultimul aspect nu are nici o importanţă practică, întrucât el urmează să producă efecte abia peste 20 de ani; or, după cum merg treburile în România, mă aştept ca între timp legea să sufere suficiente modificări încât disputa de astăzi să fie uitată.
Ceea ce pare să fi ieşit din atenţia publică este tocmai prevederea care va afecta în cea mai mare măsură viaţa pensionarilor în următorii ani - mă refer la principiul care stă la baza stabilirii valorii punctului de pensie. Conform articolului 102 al legii, „valoarea punctului de pensie se majorează anual cu 100% din rata inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea reală a câştigului salarial mediu brut, realizat pe (sic) anul precedent". Să încercăm să înţelegem ce înseamnă asta, din perspectiva nivelului de trai al viitorilor pensionari. Astăzi, punctul de pensie este de 732,8 lei, adică 37% din salariul mediu brut (aproximativ 1.962 lei - media primelor şapte luni ale acestui an). Să presupunem că începând din 2012 vom reuşi să depăşim criza economică şi că vom avea o creştere anuală a salariului brut, în termeni reali, de 10%. Ipoteza este plauzibilă, dat fiind decalajul actual dintre veniturile salariale din România şi celelalte ţări UE, decalaj care este de aşteptat să scadă în condiţiile globalizării pieţei muncii.
Aplicând formula din lege, în următorul an salariul mediu brut va fi de 2.158 lei, iar punctul de pensie de 769 lei, deci raportul va deveni 36%. Continuând calculele cu creionul în mână, veţi constata că după 10 ani de aplicare a acestei legi, punctul de pensie va ajunge la 23% din salariul mediu. Pentru simplificare, am făcut abstracţie de rata inflaţiei, întrucât ea afectează în egală măsu
