Sunt timişorean. Am crescut în Bihor, am studiat în Cluj, dar sunt timişorean. Şi, probabil, după ce mă voi fi mutat prin cine ştie ce oraş, mă voi considera tot timişorean. Într-un fel, mă bucur că nu m-am născut aici, pentru că nu pot fi acuzat că aş fi un cetăţean care crede că oraşul lui e cel mai tare doar pentru că s-a născut acolo. Dar, despre sentimentalisme, conexiuni sufleteşti şi felul în care am fost adoptat de oraş, cu altă ocazie. Nu e exagerat să spunem “Timişoara – oraşul premierelor”. Sunt lucruri care definesc urbea de pe Bega, realizări care i-au marcat istoria. Am pornit într-un soi de călătorie de descoperire a acestor repere peste veacuri, în urmă cu vreo 3 luni. N-aş putea să rezum într-un singur text virtual tot ce am descoperit. În schimb, dacă vreţi să cunoaşteţi Timişoara, să o vizitaţi şi să-i aflaţi povestea, va trebui să poftiţi lângă mine în maşina timpului. Fie criza cât de grea, o scurtă călătorie în timp tot ne permitem. Locurile sunt limitate, plecarea e în câteva minute. Nu avem timp să mergem prea departe, să o luăm de la început, aşa că vom face un salt până în anul 1716, de unde o vom lua înapoi spre prezent. Gata, toată lumea e pregătită? Decolăm! Iată-ne în 1716. Vă recomand să nu părăsiţi grupul nici măcar pentru poze de colecţie. Zona e destul de periculoasă. Principelui Eugeniu de Savoya se pregăteşte să ia în stăpânire oraşul, din mâna ocupanţilor turci. N-am venit aici să cădem victime colaterale, doar observăm. Priviţi vă rog străzile pavate cu scânduri, moscheile, sistemul de canalizare. Timişoara e un oraş important în secolul 18. Nu vă faceţi griji, toată treaba asta cu războiul se va sfârşi bine. 200 de ani de ocupaţie austro-ungară din care nu vor lipsi părţile bune. Dar, să ne întoarcem în maşina timpului! Ne aşteaptă un salt de doi ani. Anul 1718. Suntem în cartierul central Fabric, unde, la ordinul principelui Eu