Pe Geo Nan l-am cunoscut în 1993, toamna. Eram la Bruxelles, cu o bursă postdoctorală. Pe acelaşi etaj pe care se afla o parte a departamentului de matematică, era şi un culoar cu birouri ale fizicienilor. Figura unuia cu care mă intersectam adesea la lift îmi părea cumva cunoscută, un brunet înalt, creţ. L-am urmărit într-o zi pe culoar, să-i văd numele pe uşa biroului. Sandu Popescu. Intru. „Liviu Ornea, de la Bucureşti“, zic. „Sandu Popescu, Tel Aviv.“ Nu ne cunoscusem. Dar avea un aer care-mi era familiar. Sandu era produsul perfect al satului global. Mamă evreică, tată creştin-ortodox-ardelean, căsătorit cu o unguroaică de vieille souche, catolică din Oradea, emigraţi în Israel. Aveau o fetiţă, Alma, uşor derutată de situaţie: vorbea ungureşte cu mama, româneşte cu tata, ivrit la grădiniţă în Israel, franceză – la grădiniţa din Bruxelles. După vreun an, se mutau la Boston. Alma se specializa în engleză. I-am reîntîlnit, peste cîţiva ani, la Roma: Alma o rupea şi pe italiană. Sandu era, la Bruxelles, singurul amic pe care puteam să-l vizitez, să mai scap din austerul cămin, al unui centru sportiv, în care locuiam. Într-o seară, apare un văr de-al lui din Timişoara, împreună cu un prieten, român, medic anestezist în Germania. Vărul voia să vadă cum e „dincolo“, umbla să se aranjeze. Neamţul era Geo. Cu vreun an-doi mai mare ca mine. Un blond înalt, cu barbă roşcată, care fuma numai Pall Mall fără filtru. Mare iubitor de Led Zeppelin, cum aveam să aflu mai tîrziu, cînd mi-a şi dăruit un tricou imprimat chiar de el cu textul Baby, I’m gonna Liviu. Foarte pedant, dichisit, cu mare grijă pentru îmbrăcăminte, purta haine Camel şi pantofi englezeşti, lucrurile de toaletă şi le ţinea într-un nécéssaire Camel. Nu-l înţelegeam, eu care strîngeam ban lîngă ban din bursă. Dar ne-am împrietenit imediat. Cum la Sandu nu prea era loc, a venit să doarmă la mine, la cămi