Ce curios se înlănţuie câteodată lucrurile! Deşi numele lui Mario Vargas Llosa nu figura anul acesta, spre deosebire de anii trecuţi, pe niciuna din listele de candidaţi la Premiul Nobel publicate în ziare, iată-l laureat!
Cititorii României literare vor fi remarcat totuşi frecvenţa cu care, din septembrie şi până în numărul de faţă, în articole scrise înainte de vestea sosită pe 7 octombrie de la Stockholm, numele poate fi regăsit frecvent în paginile revistei. Două dintre editorialele mele pleacă de la ideile sale. Un meridian relata despre expoziţia consacrată vieţii şi operei sale de la Casa Americii Latine din Paris. Nicio premoniţie, evident. Reîntâlnindu-l după cinci ani de la decernarea Marelui Premiu „Ovidius" al Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură" de la Neptun, şi-a amintit de călătoria în România. Nu ştia că alt laureat al Nobelului luase şi el Marele Premiu de la Neptun, trei ani mai târziu. În 2005, Llosa a ţinut să vadă Histria. „Vreau să întind braţul şi să ating zidul dincolo de care începe Orientul", mi-a spus el atunci. Făcuse acelaşi gest la Cabo da Roca în Portugalia, punctul extrem occidental al Europei. În geografia lui personală, Histria reprezenta extrema orientală a Europei, aşa cum Cabo da Roca o reprezenta pe aceea extrem occidentală. În maşina cu care ne îndreptam spre Histria, condusă de soţia mea, fetiţa noastră, Ana, care abia împlinise trei ani, trăgea de el: „Mario, Mario, nu dormi, te rog!" Voia să-i spună lui Llosa, pe jumătate aţipit, numai ea ştia ce. Ei bine, Mario n-a uitat-o, deşi n-a mai recunoscut-o într-o fotografie de la opt ani. De altfel, în compensaţie, Ana nu-şi mai aminteşte, nici ea, scena.
Nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni, dar sunt obligat să spun că Premiul Nobel încununează în 2010 nu numai un mare scriitor, ca atâţia alţii dintre predecesori, dar un scriitor pentru care l
