Cineva micşorase în acea seară toată România şi o băgase într-un avion care decola de la Paris pentru a ateriza la Bucureşti. Principalul Îmbrâncitor al călătorilor avea cam 50 de ani, era îmbrăcat într-un costum cu dunguliţe respectabile şi purta ochelari negri de care se agăţase, întâmplător, un fir lung şi gros de aţă. Imediat după el a pătruns în avion un tânăr chelios, dar cu pieptul fertil din care, prin cămaşa trei-nasturi-deschisă, ţâşnea explozivă şi asudată o claie creaţă. „Bă“, zice către stewardesă, „da’ cât facem până la Băneasa, că m-am săturat de căcănarii ăştia de francezi?“. Pe sub vecinătatea lui păroasă, care blocase interogativ culoarul, se strecură o domnuţă slăbuţă care se ferecă îndată în paginile unei cărţi. Stingher, ca elefantul printre porţelanuri, apăru şi moşul împreună cu baba lui îmbrobodită cu un batic solid şi cenuşiu. Dar, în înghesuiala avionului, baba scăpă din mâini un şal mătăsos, cadoul cu care copiii încercaseră pe aeroport să-i mai înduplece lacrimile. „Ho, bă mamaie, nu te mai înghesui aşa!“, se auzi dinspre pieptul fertil împăroşat.

După ce stewardesele, românce poliglote, dizolvară busculada, o călătoare, calmă şi zâmbitoare, îl mătură de pe culoar pe Împăroşat cu un „mă scuzaţi“ cântat în tonalitatea unei tigroaice torcând. „Doamnă, vă puteţi aşeza aici“, îi spuse amabil un alt bărbat, care subliniase până atunci într-un manual de medicină. Întârziaţii au fost doi tineri frumoşi. De braţele lui sculptate de muncă atârnau mai multe plase, iar pe mâinile ei înroşite şi umflate se odihnea un prunc, frumos ca un fluture. Zâmbeau şi tot spuneau „mă scuzaţi, mă scuzaţi“.

În ultimii ani, România a devenit o piaţă atractivă pentru companiile aeriene low-cost. O piaţă dominată la începuturile ei de singura companie aeriană autohtonă, parte a portofoliului de afaceri al unui cetăţean român „specia-lizat“ în contractele cu