Cetatea Oradea nu e pe vreun vârf de munte, sfidând vulturii și gravitația. Nu are zeci de creneluri și nici ziduri pe deasupra cărora să nu poți arunca nici măcar cu privirea. Și, când treci (de cele mai multe ori în viteză) pe lângă ea, nimic nu te-ar face să crezi că în spatele zidurilor acoperite de iarbă, înghițite aproape de betonul și sticla blocurilor de peste șosea, s-ar putea ascunde vreun mister.

Până într-o zi, când îți permiți o pauză de respirație (și de bere) cu un prieten, la o terasă pe malul Crișului. Și afli legenda. Cum, în a doua jumătatea a secolului al XVII-lea, cei 45.000 de turci ai lui Ali-Pașa de Timișoara au asediat fără folos timp de 46 de zile cetatea apărată de 850 de soldați. Iar porțile cetății s-au deschis doar în urma unei trădări. Printre numeroșii prizonieri luați de turci se aflau și copiii morarului. Sfâșiată de durere, mama acestora le-a dezvăluit otomanilor secretul care făcea cetatea inexpugnabilă – locul în care să sape pentru a deschide zăgazurile de evacuare a apei din marele șanț de apărare.

E o legendă suficient de atrăgătoare pentru ați stârni curiozitatea să afli întrega poveste. Cum a fost construită mănăstirea Varad și apoi cetatea, în secolul al XI-lea, în urma unui vis al regelui Ladislau I al Ungariei, devenit mai apoi sfânt, cum a ajuns în poemul ”Carmen miserabile”, al lui Rugerro de Puglia, cum Papa Bonifaciu al IX-lea a ridicat catedrala din cetate la rangul bisericilor San Marco din Veneția și Santa Maria Portiuncula din Assisi ori cum a ajuns să fie locul de odihnă de veci a 7 regi și împărați, de la Ladislau I la Sigismund de Luxemburg. Regi, împărați, principi de Transilvania, mongoli și tătari, curuți și iobagii lui Gheorghe Doja, habsburgi, Nicolae Olahus și căpitanul Aga Lecca al lui Mihai Viteazul, toți și-au legat, într-un fel sau altul, numele de destinul Cetății Oradea. Șirul bătăliil