E nevoie de un urlet de lup care să clatine temeliile minciunii.

Ciuma nu e doar un bici cu pocnet năprasnic pe spinarea lumii, ci şi un simbol convenabil, indiferent de nume - pestă, moarte neagră sau mort bleue. Camus a folosit-o într-o carte alegorică despre ravagiile nazismului, însă cine se mulţumeşte să echivaleze blana şobolanilor care dau năvală în Oran cu uniformele Wehrmacht-ului ratează destule sensuri. În Ciuma lui Camus nu se vede numai manifestul existenţialist sau forajul în subteranele omului pus într-o situaţie-limită. Dincolo de coaja simbolului, de fabula lesne decodificabilă în grilă istorică, în roman se vorbeşte despre câteva lucruri care jalonează viaţa şi înalţă simpla traiectorie biologică la rangul de destin: exilul şi renunţarea, despărţirea şi neantul, solidaritatea şi rezistenţa.

Ceva asemănător îşi propune - şi, spre lauda ei, reuşeşte - Karen Maitland în „Călătoria mincinoşilor" (Editura Leda, traducere încântătoare de Luana Schidu), un roman stufos şi luxuriant, cu intarsii chauceriene, trimiteri la Boccaccio şi aventuri de tot felul. În acest caz, ciuma e tirbuşonul memoriei. Personajele care se întovărăşesc la drum prin Anglia devorată de molimă îşi spun povestea vieţii şi scot la iveală secrete pe care nu credeau că aveau să le dezvăluie vreodată. Destăinuirile sunt stropite mai degrabă cu lacrimi decât cu vin, iar fierbinţeala narativă a fiecărui călător porneşte din dorinţa împăcării cu sinele. Darea în vileag a unui episod petrecut de mult aduce linişte şi încredere. Fiorul catharctic şi exorcizarea se amestecă în retortele unde se fabrică existenţe şi identităţi de negândit până atunci. Moartea cutreieră lacom şi îşi ia tribut de pretutindeni, anunţată de urletul unui lup care sfâşie tăcerea nopţii.

Numai că lupul din romanul lui Karen Maitland nu are date de film horror şi nu se bate în palmaresuri funerare cu