Cine s-a hotărât să rămână lângă autobuz n-are decât să îndure austeritatea ordonată oficial

Autobuzul acela răsturnat la o margine tulceană e chiar parabola României decomunizate. Un dig încropit între două hăuri, peticit şi lunecos. Pietriş şi nămol adunate în pripă, cu torente de entuziasm po­pular. Şi cu avânt globalizator, de­sigur, cât să dăm bine în ochii noilor arendaşi ai Planetei. O hardughie pe roţi şchioape şi cam rablagită, în care au fost înghesuiţi de-a valma oameni. Dar ce vorbesc eu prostii, forţă de muncă, nu oameni! Oamenilor li s-a luat demnitatea, ca nu cumva anacronica excrescenţă să-i încurce pe geambaşii de suflete arvunite exploatării moderne. Despuiate de ce aveau mai scump, fiinţele chiuretate de onoare şi-au abandonat conştiinţa de sine şi au devenit marfă. Ca fiecare marfă, e încărcată asemenea baloţilor şi circulă cu de-a sila de colo-colo, de la un capitalist la altul. Uneori, în autobuze roase de rugină, însă frumos văcsuite, să ia ochii sărăcimii şi să înşele instituţiile statului complice. Conduse de şoferi revoluţi sau involuţi, ieri, ori beţi şi nepricepuţi, azi, gata s-ajungă-n şanţul sau râpa căscată alăturea. Când plouă, mestecătura de mântuială o porneşte la vale, şi-atunci fâşia de umplutură se surpă, cu maşina gemând de baloţi. Aşadar, adesea se întâmplă ca forţa de muncă să dispară, să piară din stocul societăţilor constituite pe profitul cu orice preţ. Ca să se acopere pierderile, se scriu la repezeală procese-verbale şi cu asta basta, ce nu mai e se înlo­cuieşte-n inventarele lipsite de viaţă. Reci şi seci. Nişte operaţiuni contabile obişnuite, efectuate de biro­craţii rutinei, şi ei lefegii la patron. Autorităţile mimează iniţial îngrijorarea şi implicarea, dar apoi arată cu degetul spre altcineva. Vina trebuie orientată în altă parte, mereu altundeva, de exemplu către cer, căci din înaltu-i necuprins s-a stârnit nen