În urmă cu vreo 4 ani scriam pentru revista Apropo (am recitit recent câteva numere, din curiozitate) despre preferinţele literare ale vedetelor de la noi, ceea ce mie mi se păruse la început un material haios şi care ar fi trebuit să ocupe cel puţin două pagini, ca să se justifice cât de cât s-a dovedit atunci un material slăbuţ şi fără prea multă informaţie pentru că, ei bine, nimeni nu-şi mai amintea care e ultimul roman citit iar cei care făceau totuşi un exerciţiu de memorie nu puteau să depăşească momentul Dan Brown sau Salman Rushdie. Primul – pentru că tocmai se făcea un film după bestsellerul Codul lui Da Vinci şi al doilea – pentru Versetele satanice, super controversată şi drept urmare bună de trecut pe lista preferinţelor, păreai cool şi cult dacă o cit(e)ai.

Anii au trecut şi lucrurile nu s-au schimbat foarte mult (am căutat pe net, puteţi să mă credeţi pe cuvânt), singura diferenţă constă în apariţia în exces, în topuri, a cărţilor de self – help (cum să te transformi într-o divă intelo în 10 zile, cum să îl faci praf pe bărbatul care nu te bagă în seamă pe motiv că te consideră superficială, în trei paşi, etc, etc) a reţelelor sociale prin care ai acces la tone de informaţii despre ce e “bine” să citeşti sau să pretinzi că ai citit, sau unde ai acces la discuţii între oameni a căror idei le preiei frumuşel şi le foloseşti apoi în diverse ocazii (preferabil în scris ca să nu trebuiască să dai amănunte faţă în faţă) pretinzând că-ţi aparţin.

În unele cazuri, lucrurile sunt chiar mai simple pentru că te bazezi pe strategiile pr-ilor cu temele bine făcute. Astfel, dacă vrei să rupi gura târgului azi e simplu – dai trei citate din biografia unei vedete musai de “afară” şi musai “neînţeleasă”, plină de mister, cu o viaţă tumultoasă, cu a cărei imagine te identifici (gen Marilyn Monroe, Frank Sinatra, Marlene Dietrich, etc) şi te alinţi spunând