O reţetă-minune de bună-creştere, timiditate exagerată, teamă de exprimare sau câte puţin din fiecare duc la o cuminţenie ce iese din tiparele copilăriei şi care-i îngrijorează pe părinţi. Sursa: SHUTTERSTOCK

Auzim atât de rar despre copii prea cuminţi încât ne închipuim că vorbim despre o utopie. Totuşi, există părinţi ce-şi imploră copiii să vorbească neîntrebaţi şi tare, să se revolte, să se încăpăţâneze, să fie exuberanţi, să dea frâu liber emoţiilor ce le ţin ascunse. Copiii de acest fel sunt răbdători, înţelepţi, rezervaţi şi calculaţi, nu cer mai mult decât li se dă, nu contestă autoritatea părintelui, a educatorului ori a pro fesorului şi se exprimă în cuvinte puţine şi la obiect.

"Ce n-aş da să ştiu ce-i trece prin cap"

"Copil cuminte, răbdător, paşnic, mut" sunt cuvinte cu care Daniela îşi caracterizează fetiţa de şase ani. Copilul ei face ceea ce i se cere, aşteaptă cuminte oricât, nu ripostează, face totul într-un ritm lent, dar corect şi, ceea ce o îngrjorează cel mai mult pe mamă - nu comunică decât strictul necesar, deşi mama o încurajează şi o stimulează mereu.

"Nu înţeleg unde greşesc, nu sunt genul de părinte care să zică «nu comenta», «nu mă întrerupe ». Nici nu aş avea când să spun asta, pentru că nu vorbeşte. Nu ştiu dacă nu vorbeşte din timiditate sau din lipsa unor cunoştinţe. Nu ştiu dacă starea «Zen» e din interior sau din neştiinţă", sunt dilemele mamei.

"Când tace, şi tace mult, are o faţă gânditoare, dar care nu trădează nimic din ceea ce ar putea gândi. Dar ce nu aş da să ştiu ce-i trece prin cap în orele acelea!", mai spune ea.

"Nu ştiu dacă m-a întrebat de două ori «de ce»"

Pe de-o parte, mama micuţei este încântată de felul de a fi al fetiţei, mai ales că acest comportament îi face pe copii să se lipească de ea ca un magnet. Totodată însă este şi îngrijo