Spre sfîrşitul Săptămînii Mari a anului 2002 treceam printr-o perioadă specială întrucîtva - de cinci ani nu mai reuşisem să public nici o carte, în ultimele două luni îmi muriseră ambii părinţi, eram pe cale să pierd apartamentul în care locuisem cu ei în ultimii cinci ani şi tot felul de plictiseli de genul ăsta.

Cam aşa a început povestea. Ioan Groşan ne-a pus în legătură, dar nu-mi amintesc să-mi fi spus ceva despre venerabila doamnă. Totodată, era puţin probabil ca ea să fi auzit de mine. Cert e că am făcut cunoştinţă primind din mîna pe care mi-a întins-o un plic pe care scria Fundaţia Aurora Cornu, conţinînd nişte bancnote de o sută de dolari - nu mai contează cîte, deoarece valoarea acelor bani era pentru mine, în împrejurările date, pur şi simplu inestimabilă, un dar în preajma Sărbătorii Învierii Domnului, venit prin mîna unei necunoscute. După aceea am aflat: Aurora Cornu, un fel de Maică Tereza a scriitorilor săraci, este ea însăşi scriitoare, poetă şi prozatoare, actriţă cîndva şi realizatoare de film, deşi în România (locuieşte în Paris şi în New York) e percepută mai ales ca prima soţie a lui Marin Preda.

Anul următor, în vară, cînd a revenit pentru cîteva săptămîni în România, am scris despre ea un reportaj-interviu care cuprindea printre altele şi expunerea intenţiei de a construi o mînăstire pe un deal din satul prahovean Cornu, ca urmare a unui vis şi a unei revelaţii avute în timpul vizitării Ţării Sfinte, la trecerea prin Cana Galileii - întîmplări ce ar putea configura un nou început al poveştii, apărut de altfel în Suplimentul Ziua Literară sub forma unui text trunchiat, masacrat aş putea spune, cu un chapeau înţesat de alzii răutăcioase gratuite la adresa personajului meu, datorat colegului nostru (al meu şi al Aurorei) de breaslă şi Asociaţie a Scriitorilor Bucureşti, Ştefan Agopian. A ieşit chiar pe dos decît î