De ce greva funcţionarilor de la finanţe arată mai radicală decât altele, chiar decât protestul poliţiştilor, violent şi vulgar, dar fâsâit în câteva ore? De ce conţopiştii şi birocraţii, specie de birou agresivă în alte moduri, de regulă subterane, s-au răsculat la vedere, pe holurile ministerului? Explicaţia cel mai uşor de vândut la TV: pentru că au pierdut stimulente, au venituri de trei ori mai mici şi rate la bancă. Sau: din cauza incompetenţei ministrului Ialomiţianu, întruchiparea lipsei de autoritate şi competenţă. Incomplet. Pentru că un sistem mutant de suplimentare a veniturilor prin aşa-numitele stimulente, netransparent şi arbitrar, a generat un lung şir de aberaţii. Efectul prăbuşirii acestui sistem provoacă emoţie şi drame individuale.

S-a întâmplat cam aşa: pe la începutul anilor ‘90, cineva a gândit un mecanism de stimulare a funcţionarilor puşi să lupte cu evazioniştii şi datornicii către stat. Adică, îţi dau ţie, inspector fiscal, un stimulent din banii recuperaţi, fie că-i executare silită, insolvenţă sau ce-o mai fi. Că doar nu te poţi lupta cu sume mari fiind plătit cu sume mici de stat. N-avem criterii clare la acordarea stimulentului, nici procente. Vedem doar că el poate ajunge la trei salarii.

Încet-încet, sistemul stimulentelor la finanţe s-a extins la fel de nociv ca drepturile de autor în presă: şoferii, secretarele, experţii, contabilii, şefii de birou, directorii, secretarii de stat şi tot poporul din finanţe şi-a lungit gâtul la borcanul cu stimulente. Cu toţii au început să primească, pe criterii netransparente şi arbitrare, stimulentul magic la capătul căruia rezultă un sistem tot nefuncţional, ineficient şi corupt. Oricine a interacţionat cu vreun funcţionar de la fisc poate depune mărturie.

Prin urmare, stimulentele n-au stimulat sistemul, dar au stimulat alte mecanisme birocratice. Astfel, stimulentul a stimul