Cînd Livius Ciocârlie a renunţat la critica literară, pe la-nceputul ani lor '80, credeam că asta nu putea fi decît un capriciu de moment. Cum era să renunţe la critică cineva ca el, al cărui fel de a gîndi literatura nu semăna cu al nimănui, atît de suprinzător, de conectat la ora criticii occidentale si de creator totodată?! Era însă inutil să fi-ncercat să-l întorci din drum cu argumentele raţiunii, pornit cum se arăta. Simţeai că insistînd rişti să obţii contrarul. Hotărîrea însă a rămas definitivă, iar azi, după ce i-am citit «jurnalul», înţelegem că nici nu se putea altfel. Cum să explici în puţine cuvinte şi cu argumente care să nu trimită direct la intimitatea cea mai profundă ce nu s-a putut explica decît pe mii de pagini, care au lămurit deplin şi această problemă - pîna la urmă - colaterală? Şi-aşa au venit unul după altul, în ritm susţinut, volumele de proză. Iar anul acesta, două deodată: Cartea cu fleacuri la Paralela 45, de negăsit în librării, şi Cu faţa la perete la Cartea Românească, după o logică editorială greu de-nţeles, dar - îţi spui în vremurile astea bezmetice, nepropice pentru literatură - bine că totuşi au apărut, chiar dacă în deplină clandestinitate. Ca peste tot în proza sa (cu excepţia Burgtheater-ului provincial), actor, regizor şi personaj este acelaşi Livius Ciocârlie. Nu, desigur, cel pe care-l ştim noi de pe vremea cînd scria critică - prezenţă eterată, intimidantă şi cvasi-extraterestră în peisajul autohton -, ci biet ins care ne seamănă, nu nouă în exerciţiul nostru social, jucînd comedia respectabilităţii şi a stăpînirii de sine, ci nouă cînd, rar de tot şi doar în cea mai ermetică intimitate, ne acceptăm învinşi slăbiciunea şi iremediabila inconsistenţă. Ce personaj acest Livius Ciocârlie din proza scriitorului omonim! Ne-am zis ani în şir că e o bătaie de joc inadmisibilă faţă de el însuşi şi-n cele din urmă şi faţă de noi înş