Precum alte dăţi, noul volum de versuri al lui Petre Got doreşte a se înscrie, pornind de la titlu, în magia blagiană, atît de învăluitoare pentru o bună parte din producţia lirică transcarpatină care i-a succedat marelui poet-filosof.
Se încheagă astfel o melodie rarefiat dolorică, ce se răspîndeşte într-un cadru silvestru, cu uşoare trimiteri spre transcendenţă: „Ca Domnul să intre în sufletul tău, / Se cere să ai în suflet lumină - / Clipa de har să se plimbe în voie prin tine / Asemenea astrului matinal prin pădure.(...) Marele Taciturn păşeşte agale prin rouă,/ Pătrunde unde-i rană deschisă, fierbinte,/ Dar mai ales acolo unde / Inima nu conteneşte să cînte" (Distinguo). Modelul e însă simplificat, împins către credinţa care la Blaga apărea problematizată. Ca şi spre o romanţiozitate folclorică, spre o „zicere" de flăcău nu doar melancolic ci şi şugubăţ: „Domnule noiembrie,/ Lasă-mi, lasă, rogu-te / Platina, smaraldele,/ Inima, iubirile.// Nu le fugări pe vînt,/ Nu le duce în mormînt,/ Floarea, ramul şi lumina/ Să nu fermenteze tina" (Substrat). Dacă latura metafizică a paradigmei este redusă la punctarea unor generalităţi, se impune un pitoresc al contactului dintre mediul sătesc şi cel citadin, pitoresc adus la zi prin referinţe la globalizare, poluare, birocraţie. Să recunoaştem că acesta dă gust textelor. Căutînd „urmele" iubitei, „pe lîngă rîu / Împreună cu fluturii, cu albinele", ars de dorinţa de-a şti „Pe unde îţi rătăceşti zilele", poetul se arată scandalizat de ingerinţele fiscalităţii: „Am ajuns, am admis / Să plătesc taxă pe stele,/ Să achit taxă pe vis?" (Taxă). Frămîntarea i se alină întrucîtva printr-o comparaţie fiziologică al cărei termen îl silabiseşte spre a fi mai explicit: „Lumină amară îmi oferă clipa,/ O beau cum aş bea un pahar plin,/ Sînt însetat./ În-se-tat". Dar care soluţie, vai, nu-i este suficientă: „Să rabd îmi