Nu-mi plac scurtăturile, deşi lipsa de timp te împinge frecvent într-acolo. Caut, pe-ndelete, într-o carte citită mai demult cine ştie ce cuvânt sau pasaj de care am nevoie, răsfoind pagină cu pagină, „pierzând timp" şi evitând eficienţa iute a internetului. Răsplata vine imediat: ceea ce căutam devine secundar, cartea se arată în altă lumină, una pe care n-o remarcasem la prima lectură, alte fraze mă cuceresc, iar pe cele subliniate deja le redescopăr cu uimire.
Aşa mi s-a întâmplat şi cu volumul Eugène Ionesco, Intre viaţă şi vis (trad. de Simona Cioculescu, Bucureşti, 1996), când, citind de ici, de colo, dialogul dintre Ionesco şi Claude Bonnefoy, în căutarea replicii despre asemănarea de profunzime dintre comic şi tragic, m-am pomenit că ajung la încercarea de a înţelege pe cont propriu diferenţa dintre tragedie, absurd şi comedie, atât în viaţă, cât şi în teatru. Cu atât mai mult cu cât, dintre toate zonele literarului, cu apropierea de teatru am avut, cu puţine excepţii (6, ca să fiu mai exactă), cele mai multe dificultăţi. Ceea ce urmează nu reprezintă decât „aproximaţii" pe temă. Cât despre ilustrări, fiecare le poate lua din piesa propriei vieţi, dat fiind că, spune Ionesco, „Teatrul este omul care se dă în spectacol faţă de el însuşi".
Tragedia ar putea avea soluţie pozitivă, dar o ratează, de aici intensitatea sentimentelor pe care le provoacă. Există şansa, ba chiar toate condiţiile ca lucrurile să iasă bine, şi tragic e că treci pe lângă noroc sau renunţi de bunăvoie la deznodământul fericit. Iar „corul" nu poate decât să constate cum plonjezi în tragic, nu te poate ajuta, el îţi subliniază doar renunţarea. Absurdul se dispensează de categoria plus, minus, bine, rău, e un soi de comunism metafizic: totul e nivelat, tragicul şi comicul, binele şi răul, totul e egalizat cu forţa, nu există de-adevărat „faptă şi răsplată", nic
