Malamud? Cine este? N-am mai auzit acest nume, mi-au spus două-trei persoane dedate totusi lecturii, după ce-au citit primele câteva rânduri din articolul meu de săptămâna trecută. Nu e vina lor.
Bernard Malamud nu-i decât unul dintre numeroşii scriitori americani (chit că unul din cei mai valoroşi) cărora li s-au tradus în România câte una, două sau trei cărţi abia acum, la câteva decenii (în cazul lui Malamud, la peste cincizeci de ani) după ce apariţia lor făcuse vâlvă în Statele Unite.
Insist totuşi (mai bine zis, tocmai de aceea) asupra biografiei Bernard Malamud - A Writer's Life (Bernard Malamud - Viaţa unui scriitor), de Philip Davis, Oxford University Press, 2007. Spuneam că s-a autoeducat, s-a disciplinat, s-a străduit din răsputeri să ajungă scriitor şi să fie din ce în ce mai bun, subordonându-şi întreaga existenţă acestui deziderat. Dar cel pe care fiica lui, Janna, avea să-l evoce într-un volum de memorii intitulat Viaţa mea este o carte, era un scriitor născut, nu făcut. Din prima copilărie născocea poveşti nemaiauzite, orice întâmplare îi stimula fantezia, nu trebuia să caute subiecte, era asaltat de ele. Fiind însă atât de obsedat de perfecţiune, tot refăcând şi reluând şi şlefuind textele, n-a apucat să scrie decât opt romane şi 54 de schiţe şi nuvele. Deşi cele mai de seamă distincţii (Premiul Pulitzer şi unul din cele două Premii Naţionale ale Cărţii), le-a primit pentru romanul Cârpaciul, a fost preţuit mai cu seamă ca maestru al prozei scurte, în care fantasticul, supranaturalul, intervin uneori în altminteri foarte realistele naraţiuni. întâmplări obişnuite din viaţa unor oameni mărunţi dobândesc atunci dimensiuni mitice sau alegorice care trimit cu gândul la ficţiunile lui Isaac Bashevis Singer.
Fiul imigrantului din Rusia care avea o băcănioară în Brooklyn şi o familie cu probleme prea mari pentru a
