Domnule Gabriel Liiceanu, cele trei zile petrecute de Herta Müller la Bucureşti au fost un indubitabil eveniment cultural. Mai mult, meritul scriitoarei germane este că, la Ateneul Român, a redeschis o rană pe care noi nici astăzi n-o putem vindeca: raportul intelectualilor cu puterea comunistă. Înainte de a intra în temă, vă întreb direct: ce impresie v-a făcut Herta Müller? La emisiunea Ultima ediţie de pe TVR 1 din 3 octombrie v-aţi exprimat câteva rezerve privind prestaţia pe care a avut-o pe scena Ateneului.
Am fost atunci, şi într-altfel continui să fiu şi acum, într-o situaţie delicată. Herta Müller a fost invitata Editurii Humanitas, iar eu, pe scena Ateneului, jucam rolul de gazdă faţă de un musafir de onoare. Eram totodată editorul în România al cărţilor ei. Premisele nu erau ale unui dialog autentic, noi nu eram doi parteneri egali, liberi unul în faţa celuilalt. Politeţea, curtoazia, un protocol nescris -spuneţi-i oricum - m-au obligat în mai multe rânduri să-mi ţin gura, să-mi înghit replicile, să-mi reprim spontaneitatea. Ea era vedeta, ea trebuia lăsată şi ajutată să se desfăşoare. Aşa am gândit înainte de a intra pe scenă, aşa am gândit şi în timpul aşa-zisului nostru dialog. Şi aşa am făcut.
Acum nu mai ştiu dacă am procedat corect. Pentru că o grămadă de probleme, care-şi puteau găsi rezolvarea pe loc, au rămas în suspensie. Şi tocmai pentru că acolo nu am dus lucrurile până la capăt, mă bucur că s-a ivit prilejul să le discutăm acum. Oricum, trebuie să-i rămânem recunoscători Hertei Müller că, prin răspunsurile sau nerăspunsurile ei, ne-a dat un brânci în această direcţie.
Un mare capital de simpatie
Sugeraţi că de fapt Herta Müller n-a răspuns la întrebările d-voastră?
De fapt la nici una. Îşi alegea câte un cuvânt din întrebare, apoi patina pe el în direcţia în care i se părea
