„Este însă cu neputinţă de ascuns ce anume exprimă această voinţă căreia idealul ascetic i-a imprimat direcţia: această ură împotriva a ceea ce este omenesc, mai multă încă faţă de animalic şi mai multă faţă de materie, această oroare faţă de simţuri, faţă de raţiunea însăşi, această spaimă în faţa fericirii şi a frumuseţii, această dorinţă de a fugi de tot ce este aparenţă, schimbare, devenire, moarte, dor, dorinţă chiar – toate laolaltă înseamnă, să îndrăznim a înţelege acest lucru, o voinţă de neant“ (Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei).

„Există aici un fel de a fi minoritar/ chiar şi atunci/ cînd trăieşti în cea mai neagră majoritate./ Asta ţine de felul în care înţelegi/ să-ţi petreci zilele mai ales în tinereţe,/ cînd stratul de minciună pare mai subţire.“ Am considerat întotdeauna cuvintele Marianei Marin mai puternice decît orice atitudine, deasupra oricărei etici, dincolo de bine şi de rău – cum ar fi spus Nietzsche, cuvinte care aparţin unui regat ce nu poate fi guvernat de nimeni, unui domeniu în afara oricărui experiment politic. Presimţirea frumuseţii este întotdeauna periculoasă pentru orice dictatură, deoarece aceasta implică un spaţiu care se extinde dincolo de limitele pe care o dictatură le poate impune asupra oamenilor. Frumuseţea este un teritoriu care scapă controlului oricărei poliţii, fie că este o poliţie secretă sau o poliţie a gîndirii. Deoarece este independentă şi în afara oricărui control, poezia – care nu este decît acea frumuseţe ce-ţi permite să simţi cu gîndurile şi să gîndeşti cu simţurile – va fi întotdeauna un inamic al celor care încearcă să îşi impună puterea. Sub orice dictatură, poezia este întotdeauna o forţă de nestăpînit, pentru că orice dictatură este ea însăşi grotescă şi lipsită de frumuseţe. Aceasta este concluzia lui José Lezama Lima din eseul Confluences, una dintre scrierile care, împre