E notorie, intrată în manualele de scoală, fabula lui Alexan-drescu Boul si viţelul. Mai puţin stiută e replica, destul de târzie, a lui Caragiale, de un An nou, în 1908, în Convorbiri Critice, unde semna un mare anonim.

Situaţia generică e aceeaşi, în cele două fabule: „Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,/ În zilele noastre de soartă-ajutat". De aici începe, previzibil, povestea unei parveniri. La Alexandrescu, norocul sorţii este un post însemnat în cireadă. O avansare în ierarhie cu mijloacele lui Dinu Păturică, arivistul reprezentativ pentru generaţia lui literară. Fireşte, din moravurile clasei în care intră, boierul cu fond bovin preia ghiontul agresiv şi replica răstită, menite să-l salte repede peste mojici. Anexele, un soi de ajutoare ale eroului căzute în ridicol, nu lipsesc, vizitatorul imprudent fiind prevenit, cu îndreptăţire, de o slugă, că „s-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii."

Faţă de acest unchi ajuns şi dispreţuitor, care-şi îndepărtează prin interpuşi trecutul stârnit de musafirul neaşteptat (tema, exploatată mai naiv sau mai complicat, traversează literatura) parvenitul lui Caragiale e de alt soi. Nu-i de mirare, câtă vreme el nu-l mai ţinteşte pe Dinu Păturică, ci pe ariviştii timpului său. Oameni „fini", care judecă mersul lumii după ce scrie la gazetă. Între unchi şi nepot, primul săltat prin şcoală dar rămas, nu mai puţin, un bou, nu încap bruftuluieli, fie şi indirecte, ci un dialog plin de învăţăminte. Nu pe şablonul din Greu, de azi pe mâine... sau unchiul şi nepotul, schiţa care face din înfruntarea de orgolii de la Alexandrescu o paradă de principii cu final anunţat, merge Caragiale, ci pe acel ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. Un inferior, de orice teapă, soarbe cuvintele ştiutoare ale altuia mai învârtit prin cercuri înalte, mai la curent cu mersul cetăţii. Situaţie prototipică la Caragiale. Cu subî