Între anticul imperativ platonician al alungării poeţilor din cetatea ideală şi apoftegma pro domo a lui Eugen Lovinescu, „Cultura este finalitatea tuturor societăţilor", se întinde epopeea frământată a relaţiilor -nu odată contondente - dintre artist şi lumea care îl găzduieşte.

Motivul litigiului - eterna poveste a chiriei simbolice: una dintre părţi crede că i se cere prea mult; cealaltă că i se dă prea puţin. Amândouă au dreptate, dar asta nu foloseşte niciuneia.

Episodul „rezervaţia de scriitori" este metaforica expresie românească a răcelii şi izolării reciproce; fenomenul se regăseşte însă pe arii geografice vaste şi pe versanţii unei istorii îndelungi. Actualul clivaj survenit între comunitatea de scriitori şi comunitatea naţională (soţietatea, care va să zică...) poate fi considerat, de pildă, răspunsul pragmatic şi revanşard dat, peste timp, de caracatiţa socială infatuării romantice a retragerii artistului în turnul de fildeş: voluntara sa recluziune în lumea ficţiunii ideale se plăteşte astăzi, simetric şi complementar, cu expulzarea insurgentului de odinioară în marginalitatea indiferentă a „rezervaţiei". Glumesc, fireşte; însă foarte puţin, vorba poetului...

Dar avem de-a face, într-adevăr, cu o rezervaţie sau substantivul ar trebui folosit la forma sa de plural? Este, cu alte cuvinte, obştea scriitorilor din România zilelor şi nopţilor noastre (furtunoase au ba) o entitate cât de cât omogenă, animată de sentimentul apartenenţei de grup şi de spiritul unei minime solidarităţi a membrilor săi - fie şi numai întru apărarea intereselor comune? Mă tem că nu. Comunitatea noastră literară este o abstracţiune frumoasă, sabotată pe dinăuntru de concrete impulsuri centrifuge sinucigaşe. Rămasă intempestiv fără obiectul urii - direcţionată consensual, înainte de Revoluţie, către Ceauşescu -, scriitorimea şi-a deversat u