Am fost oarecum surprins să constat că în, de altminteri, foarte interesanta dezbatere găzduită cu zece zile în urmă de hebdomadarul francez „Le Nouvel Observateur“.

Am fost oarecum surprins să constat că în, de altminteri, foarte interesanta dezbatere găzduită cu zece zile în urmă de hebdomadarul francez „Le Nouvel Observateur" între Jean Daniel şi Jean-Claude Carrière pe tema a ceea ce s-a numit războiul civilizaţiilor, nu s-a făcut nicio clipă diferenţa, totuşi evidentă, între valoare şi tradiţie. Sau, mai exact, între caracterul posibil universal al valorilor şi acela inevitabil particular al tradiţiilor. Se părea la un moment dat că universalitatea valorilor occidentale este pe cale să fie acceptată de întreaga planetă. Chiar şi dictaturile comuniste au subscris la Declaraţia Drepturilor Omului din 1948. Prăbuşirea majorităţii acestora după 1989 a pus şi mai limpede în evidenţă faptul că valori precum democraţia, libertatea de conştiinţă şi de expresie, egalitatea dintre sexe şi altele au devenit universal recunoscute. Ceea ce a tulburat apele în ultima vreme a fost o confuzie rezultată dintr-o idee la fel de nobilă şi anume aceea a diversităţii culturilor, pe care UNESCO a consacrat-o printr-o Convenţie specială, aflată pe picior de egalitate cu Convenţia care protejează patrimoniul material al popoarelor şi cu altele similare. Confuzia s-a creat, intenţionat sau nu, între valori care sunt prin natura lor istorice şi supuse schimbării şi tradiţii care sunt prin natura lor anistorice şi rezistente la schimbare. Doar primele pot deveni universale. E normal să acceptăm că orice popor, indiferent de vechimea lui, este îndreptăţit să-şi păstreze şi să-şi cultive obiceiurile sau să creadă în zeii strămoşilor lui, organizându-şi existenţa seculară conform credinţei transmise de tradiţie. Viziunea „orizontală" a istoriei interzice, de la Claude Lévy-Strauss încoac